ÎNTRE BLAJ ȘI VATICAN. File din istoria culturii Maramureșului

I. Ardeleanu-Pruncu

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu... amintiri din trei secole de istorie... câțiva înalți prelați și amintirile... dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața ico­nostasului, un covor deosebit de frumos, de dimensiuni impresio­nante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația - cum frumos se spunea pe-atunci! - sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: La Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confec­ționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvilă cu aripile des­chise, protejând o cetate încon­jurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoa­relor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.
„Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episco­pului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (...) iar cetatea re­prezintă eparhia care i-a fost în­credințată spre păstorire. (...) Pre­cum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhie­reului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.” **

Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.
În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI - 60 de ani de activitate - ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proas­păta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au parti­cipat la manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase ser­bări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost pre­zentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud - Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu - atunci președintele ASTREI - dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Aca­de­miei, unde se găsește și în prezent.
Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramu­reșului, într-o veche familie gre­co-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, realizată special pentru marele jubileu, repre­zentând-o pe Maica Sfântă cu Pruncul Isus. Culorile vii și plă­cute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impu­nă­toare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze într-o zonă importantă a bisericii, pe o masă special confec­ționată și organizată ca loc de închinare. Demn de remarcat este faptul că, și în perioada în care Catedrala a fost preluată de către Biserica Ortodoxă (1948-1991), icoana a rămas acolo, la locul ei, unde, după o scurtă și regretabilă dis­pariție, se află și în prezent.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor - un facsimil al celui de la Blaj - și l-au dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesu­tului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Grupul de maramureșeni în fața Bisericii „San Marco” din Veneția, 21 mai 1925

 
Printre pelerini pot fi identificați: Vicarul Maramureșului, Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă”, Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și („ridicat” la cel mai înalt nivel) avocatul Ilie Lazăr, care, la liturghia româ­nească oficiată de prelații din grup, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă foarte veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, Sfânta Maria fiind îmbrăcată cu o frumoasă ie maramureșană.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein - dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deștep­tare - păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Mara­mureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.
Și iată cum, câteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.