Întâlnire istorică: „Lotul Vişovan”, primii deţinuţi politici din Maramureş s-au întors la Închisoarea Sighet

Ochii şi zâmbetul liniştit, cald, nu le trădează vârsta. Şi nici suferinţa. Iar în sunetul paşilor sfioşi, de pe holul în­ch­i­sorii, nu se aude niciun oftat şi niciun regret. An de an, supravieţuitorii primului lot de deţinuţi politici din Maramureş se întorc, în 29 august, în Închisoarea Sighet pentru a-şi comemora camarazii şi pentru a-şi aminti de istoria şi valorile pentru care, dacă s-ar întoarce timpul, în urmă cu 69 de ani, ar face aceleaşi sacrificii…

Atunci, în vara lui 1948 era o vreme ciudată şi ploioasă, care îţi bagă umezeala în oase la fel ca beciurile securităţii. Cei 18 tineri, elevi la liceul sighetean „Dragoş Vodă”, erau în vacanţă. Acasă, la Ieud, Dragomireşti, Vişeu... Auziseră că începuse prigoana, dar se gândeau că ei n-au făcut nimic rău. În fond, a crede în Ţară, Neam şi Dumnezeu nu poate fi infracţiune. Liderul lor spiritual era însă Aurel Vişovan, student şi profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei. Astăzi, din cei 18 mai trăiesc doar cinci: Ioan Ilban, Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca şi Grigore Hotico. Restul
s-au prăpădit fie în puşcării, fie răpuşi de bolile grele contactate în timpul regimului greu de detenţie.
După un plan machiavelic, bine pus la punct, arestările s-au făcut în timp record (în 20-22 august au fost ridicaţi aproape toţi) şi în cea mai mare linişte, pentru ca tinerii să nu poată fi avertizaţi şi să ia calea munţilor.
Printre primii, după Vişovan şi Petru Codrea a fost ridicat Ioan Ilban, de acasă, din Dragomireşti. După o percheziţie minuţioasă, a fost băgat singur în beciurile Securităţii. În 21 august, în aceeaşi celulă a fost adus Petru Codrea.

În acea zi, Nistor Man se afla la Şieu. În cartea preotului Marius Vişovan, „Marturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş”, povesteşte: „M-au luat de acasă jandarmii şi m-au dus la Sighet, unde m-au luat în primire securiştii Mureşan şi Stern. M-au dat pe mâna agentului Gherasim, care m-a bătut cu ce a apucat, cu palmele, cu picioarele...”. Ioan Dunca se afla la Ieud când ceilalţi au fost arestaţi. Tatăl său fusese deja arestat, aşa că a fost fugar vreme de vreo două săptămâni. Din cauză că familia lui era terorizată, în 8 septembrie s-a predat. A fost bătut, dar n-a spus nimic, nici de Someşan (Ioan Gavrilă Ogoranu, n.red.), nici de ceilalţi camarazi. Tot pe 21, a fost arestat şi Gheorghe Andreica. Grigore Hotico a fost reţinut o zi mai târziu, într-un magazin din centrul Sighetului. Atunci, a primit doar o palmă pentru că i s-a găsit în buzunar poza unei mătuşi din Bucu­reşti, care, în viziunea securiştilor, putea fi vreo colaboratoare de-a grupului. 

La lungile interogatorii ale Securităţii niciunul nu a declarat nimic, dar, după puţin timp, a fost adus Vişovan. Atunci
şi-au dat seama că Securitatea ştia totul. Gheorghe Andreica povesteşte că: „Apoi a apărut Vişovan, grozav de ciufulit şi se vedea că a fost bătut rău de tot. Ne-a dezlegat de jurământ, acolo, în sediul Securităţii. Apoi am aflat că l-au arestat cu două zile înainte şi l-au bătut rău. N-a spus nimic, dar i-au pus sub nas o foaie cu numele tuturor. Atunci a zis: «Ăştia sunt nişte copii plăpânzi pe care n-are rost să-i bateţi, că eu o să-i dezleg de jurământ şi o să spună tot». El a luat toată vina asupra lui şi ne-a dezlegat, dar noi am rămas aceiaşi. Am crezut în continuare”.

De la Securitate, pe 29 august 1948, tinerii au ajuns la închisoarea Sighet, pe atunci închisoare de „hoţi”. Întâi, câte doi în celulă, apoi, din noiembrie, au fost băgaţi toţi 18 în aceeaşi celulă 74, să nu moară de frig. În jur, erau doar două vase specifice unei celule. Apoi, au apărut nişte paturi, câte unul pentru doi deţinuţi. Şi atât. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vânăt de frig şi ploaie. Iar terciul... Terciul dezgustător de atunci li s-a părut bun după ce au ajuns în alte „iaduri” comuniste. Acum, toţi spun că cele câteva luni petrecute împreună în celula 74 au fost cele mai puţin rele din infernul care a urmat. Directorul în­chisorii era civil, gardienii nu deprin­seseră încă metodele de tortură, iar foamea, frigul şi nedreptatea erau mai uşor de învins împreună.

În cartea lui Marius Vişovan, Gheorghe Bulacu mărturisea: „În celula 74, am dormit câte doi într-un pat. Condiţiile erau tot proaste, dar faptul că eram toţi împreună a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viaţa de şcoală, învăţam fiecare din ce predau ceilalţi: Aurel Vişovan ne preda limba italiană, alţii, matematici, istorie sau relatau conţinutul unor cărţi pe care le citiseră”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane, ziua, deţinuţii nu aveau voie să se întindă, li s-a interzis să cânte sau să vorbească cu voce tare. Ioan Ilban îşi aminteşte că, la un moment dat, cântau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis uşa şi s-a răstit: „Ce cântaţi, măi?”. Vişovan a avut inspiraţia să răspundă: „Cântăm Doina lui Eminovici, poetul României proletare”. Auzind un nume cu rezonanţă rusească, gardianul s-a domolit.

După nouă luni de detenţie la Sighet, tinerii din „Lotul Vişovan” au fost anunţaţi să-şi facă bagajele. La câţiva metri de uşa închisorii aştepta un camion fără prelată şi, pe deasupra, cu oblonul spart. În jurul camionului erau soldaţi înarmaţi, ofiţeri în civil şi un sergent încruntat. După câteva ore, tinerii au ajuns la închisoarea Satu Mare, iar de aici, într-un vagon special au plecat spre Cluj. Aici au fost despărţiţi şi încarceraţi într-o cameră în care erau înghesuiţi 64 de deţinuţi. Regimul de detenţie era crunt: oamenii abia încăpeau în picioare, darămite culcaţi, tinetele gemeau de resturi şi mai erau şi ploşniţele.
După o vreme, s-a dus vestea că încep procesele. Primii pe listă au fost subinginerii din Baia Mare, aşa că Vişovan a profitat de anunţ pentru a le explica tinerilor să nu cumva să facă vreunul pe băţosul, să-şi mărească pedeapsa.
La scurt timp au fost strigaţi pe rând şi încolonaţi pe hol. Clădirea tribunalului militar era paralelă cu puşcăria aşa că, rapid au ajuns în sala de judecată, ticsită de lume şi ostaşi. În cartea „Cu ghiozdanul la închisoare”, Gheorghe Andreica povesteşte cum a decurs procesul: „Cel mai mult m-a uimit actul de acuzare al procurorului. Acesta se compune din două părţi distincte: în prima parte era vorba de activităţile «criminale» pe care le-am dus înainte de a ne fi născut până în ceasul înfiinţării organizaţiei. Acest segment al actului de acuzare era citit de pe o foaie de hârtie şi presărat cu mulţi ghimpi otrăvitori: «criminali», «tero-rişti», «fascişti», «hitlerişti» etc.”.
Vişovan a luat şi de această dată toată vina asupra lui, spunând cu mândrie că nu-l înspăimântă anii de pedeapsă, oricâţi ar fi. Cine s-ar fi gândit că Vişovan va ajunge în focurile reeducării de la Pi­teşti…
După proces a urmat aşteptarea. An­dreica povesteşte că: „Doream din tot sufletul să primesc o condamnare mare spre a nu mă despărţi de camarazii mei cu care eram atât de unit încât aveam senzaţia că fiecare din ei e o parte distinctă din trupul meu. Nu puteam concepe alte prietenii în afara celor pe care le aveam. Oare ce condamnare voi lua? Cum aş putea să aflu? Trebuia neapărat să aflu, chiar acum! Am luat un zar confecţionat din pâine şi l-am aruncat. A ieşit numărul 2. Nu se poate… Am mai dat o dată. A ieşit tot 2. Am luat două zaruri - şi culmea - a ieşit doi-doi. Am mai dat în continuare până ce zarurile
s-au schimbat. După vreo trei zile veni şi grefierul şi ne citi sentinţele. Cea mai mare a fost a lui Vişovan - zece ani de temniţă grea. Noi, ceilalţi am fost con­damnaţi la închisoare corecţională între doi şi cinci ani”.
Cei mai mulţi dintre elevi au ajuns la Târgşor, unde regimul de detenţie nu era încă atât de sever. În schimb, Aurel Vişovan a fost trimis la Piteşti, unde peste câteva luni au început focurile reeducării.
Din 1950, cei cu pedepse mari au plecat de la Târgşor fie la canal, fie la sinistra închisoare Gherla. Ioan Ilban, Petru Ulici şi Grigore Hotico au ajuns la Gherla, unde un grup de reeducaţi veniţi de la Piteşti au încercat să aplice şi aici spălarea creierelor prin tortură.

Elevii care au ajuns la Târgşor se ajutau între ei, împărţind toate pachetele pri­mite de acasă. Acesta avea să fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces înscenat prin 1958. Membrii lotului Vişovan au fost arestaţi din nou, pe motiv ca au avut o activitate duşmănoasă la adresa Guvernului, au ţinut legătura între ei după eliberare, au ascultat posturi clandestine şi chiar că ar fi încercat să organizeze o mişcare similară celei din Ungaria, din 1956, denumită „Familia Maramureşeană”. Printre acuzaţii, se afla inclusiv faptul că, la Crăciun, unul dintre tineri a cântat în casa preotului din Budeşti o colindă pe versuri de Radu Gyr. Şi de această dată, Aurel Vişovan a luat vina asupra lui, deşi nici măcar nu se întâlnise cu foştii camarazi în această perioadă, dar toţi au fost condamnaţi la alţi ani grei de puşcărie.
În cartea „De la Cluj la Satu Mare”, Gheorghe Andreica povesteşte episodul procesului mascaradă: „În camera în care aşteptam noi - dinainte osândiţii - au dat năvală vreo zece civili - în frunte cu comandantul securităţii, colonelul Rete­zaru. Am fost chemaţi cu glas scăzut de către unul din anchetatori şi aranjaţi în rând unul câte unul. În frunte se găsea Aurel Vişovan iar plutonul era încheiat de Ionică Motrea. Eram în total 15 inşi. Mi-am dat seama că aranjamentul simboliza condamnările ce urmează să le primim”. Deţinuţii au fost aşezaţi pe o bancă, iar în faţa lor erau aranjate două rânduri de scaune pentru „invitaţii de onoare”. În scurt timp a sosit primul se­cre­tar, maiorul Misăilă - şeful anchetatorilor de la securitatea din Baia Mare şi diferiţi delatori.
La scurt timp, un procuror ce răsfoia voluminosul dosar începe să citească actul de acuzare: „Banda de legionari urmărită de multă vreme de organele noastre de securitate face parte dintr-un plan mai amplu de răsturnare a regimului prin forţă armată. În anul 1948 au fost condamnaţi de către instanţele noastre populare în modul cel mai blând ţinându-se seama de vârsta lor fragedă. După arestare s-au reorganizat din nou în închisoare, formând organizaţia sub numele conspirativ de «Familia mara­mu­reşenilor».  În închisoare, au conti­nuat activitatea de recrutare de noi membri, i-au îndoctrinat până la fanatism în vederea răsturnării regimului nostru prin forţă. Practic, ieşind din închisoare, primul lucru pe care l-au făcut a fost să ia legătura între ei şi să se organizeze în grupuri mici, de la Sighetu Marmaţiei şi până la Borşa. În continuare, peste munţi într-un triunghi cu vârful la Cluj în centrele studenţeşti. Cel mai de încredere dintre ei, Radu Constantin - a făcut legătura dintre bandele din Bucureşti, în fruntea cărora se găseau Paul Atanasiu şi profesorul Zamfiroiu, precum şi fiica acestuia, Rodica Zamfiroiu. Acesta avea funcţia de agent de legătură între diferite bande. Pentru realizarea loviturii de stat, au luat legătura cu Horia Sima în vederea procurării de arme şi medicamente”.
Auzind asemenea inepţii, Nistor Man
şi-a pierdut controlul şi a strigat: „Sa­tană!”. Toată sala s-a înfiorat, iar Nistor Man a fost ţinut în picioare pe toată durata procesului.
Procurorul a luat din nou cuvântul, de această dată vorbind liber. Era cât pe ce să termine rechizitoriul, când, cuprins de inspiraţie a exclamat: „Aceşti criminali au citit POR-TO-CA-LE-LE înţelepţilor Sionului”. Toată sala a izbucnit în râs, de modul în care procurorul a pocit cuvântul „protocoale”.
A urmat interogatoriul. Primul a fost introdus în sală Vasile Dunca. A urmat Vişovan care a explicat cum, sub presiunea terorii, a semnat declaraţia şi a spus că, deşi nu s-a întâlnit cu ceilalţi din 1949, când s-au despărţit la închisoarea Jilava, „dacă există vreo vinovăţie - atunci singurul vinovat sunt eu care i-am organizat în 1947. Cer să fiu pedepsit a doua oară pentru acest lucru iar ceilalţi, care-s nevinovaţi să fie puşi în libertate”. A urmat Nistor Man care a respins acu-zaţiile procurorilor, apoi Fănică Deac, Gheorghe Andreica, Fănică Coman, Nelu Dunca şi ceilalţi. Toţi au avut declaraţii scurte şi demne.
După interogatoriul lor a fost adus un martor surpriză: Ilie Ţicală, un fost coleg de-a tinerilor de la „Dragoş Vodă”, care a repetat „poezia” învăţată de la secu-rişti: „Nu-i aţa domnule preşedinte. Noi eram organizaţi într-o mare organijaţie legionară având în frunte pe Horia Sima în străinătate şi pe Aurel Vişovan în ciară”.
Au urmat alţi martori ticluiţi şi, în final, pledoariile avocaţilor care mai mult au acuzat decât au apărat. Nistor Man a izbucnit pentru a doua oară, strigând: „Seca-ţi-ar glasul, Satană!”, îndrăzneală care i-a adus mai bine de o lună la carceră. După mai multe zile au venit şi sentinţele: Aurel Vişovan - 25 de ani de muncă silnică; Nistor Man - 22 de ani de muncă silnică; Radu Constantin - 20 de ani de muncă silnică; Gheorghe Andrei-ca şi Ioan Dunca - 16 ani de muncă silnică; Gheorghe Bulacu - 15 ani de muncă silnică; Minică Ştefan, Ion Hotea şi Ştefan Coman câte 10 ani de temniţă grea; Vasile Hotico şi Vasile Dunca câte 7 ani de temniţă grea; Ilie Ţicală - 7 ani de temniţă grea; Ion Motrea - 2 ani de închisoare corecţională şi Gheorghe Nan - 10 ani de temniţă grea.   

După eliberare, membrii lotului Vişovan au fost condamnaţi la o altfel de pedeapsă, în libertate. Nu şi-au putut continua studiile, nu s-au putut angaja pe posturi bune, au fost urmăriţi şi hăituiţi.
Au avut domicilii obligatorii, au fost exmatriculaţi din şcoli şi urmăriţi de o cohortă de securişti. Dar n-au putut fi nici învinşi, nici supuşi, în ciuda prigoanei grele îndurate şi după gratii şi în libertate. Printre cele mai grele „pedepse în libertate” le-a suferit Ioan Ilban. I-a fost arestat tatăl, nu şi-a putut continua liceul decât după multe cereri depuse, apoi i-au fost respinse pe bandă rulantă toate cererile de angajare. Cu greu s-a angajat la CFR, dar a fost dat afară şi de acolo, pe motive politice.
Între cele două arestări, Ioan Dunca a lucrat pe la diverse instituţii, apoi a fost încorporat în armată. După lăsarea la vatră nu s-a mai putut angaja. Nici după eliberarea din 1964 nu şi-a putut trăi li­bertatea, fiind în permanenţă hăituit de comunişti.
Între cele două arestări, Nistor Man a avut trei ani de libertate în care şi-a dorit foarte mult să-şi continue studiile. De trei ori a intrat la facultate şi de două ori a fost respins iar a treia oară a fost arestat chiar din facultate. Urmărirea şi supra­vegherea sa a continuat până la Revo­luţie, sub directa coordonare a lui Nicolae Pleşiţă, pe atunci Comandantul Regiunii Cluj.
Între cele două arestări, şi Gheorghe Andreica a dorit să-şi continue studiile, dar a fost exmatriculat din motive politice de la Facultatea de Litere. Mult mai târ­ziu, după ani în care a muncit pe şantiere şi şi-a schimbat domiciliul de mai multe ori a reuşit să termine Facultatea de Drept. Fostul său coleg de la „Dragoş Vodă”, Petru Codrea a reuşit să-şi termine liceul dar a fost împiedicat sistematic să urmeze o facultate. Când a fost admis în sfârşit la Facultatea de Statistică, vigilenta securitate l-a exmatriculat. Cu greu şi-a găsit apoi un loc de muncă.
Grigore Hotico s-a stabilit după armată în Baia Mare. În 1959 a fost luat în toiul nopţii şi dus la securitate. Soţia sa era însărcinată şi s-a gândit că n-o să-şi mai vadă fiul. I s-a pus un reflector în ochi şi a fost întrebat ce face dacă cineva îl contactează pentru a arunca în aer Combinatul Chimic. A răspuns: „Vin şi vă spun”. Dar despre acea noapte n-a spus nimănui decât după Revoluţie.

Până după 1989 membrii lotului Vişovan n-au avut libertate şi nici drepturi. Dar n-au fost nici supuşi şi nici umiliţi de autorităţi. Astăzi însă, la 69 de ani de declanşarea terorii sunt uitaţi de auto­rităţi. În afară de Nistor Man care a par­ticipat la Revoluţia din decembrie 1989, niciunul nu a primit o diplomă de onoare sau o decoraţie de la autorităţi. Şi totuşi, ar face şi azi la fel ca atunci...