Incidentul de la Flămânzi sau începutul Răscoalei din 1907

La 8 februarie 1907, în localitatea Flămânzi, județul Botoșani, a avut loc un incident între țărani și moșierul Mochi Fischer, incident ce a însemnat practic începutul răscoalei țărănești din anul 1907, soldată cu reprimarea ei de către armată și uciderea multor țărani.

Răscoala a izbucnit din cauza nemulțumirilor țăranilor legate de pământ, știut fiind faptul că în acea perioadă, în România, mai mult de jumătate din terenurile agricole erau în posesiunea marilor moșieri, care însă nu şi le administrau singuri, ci preferau să-şi arendeze moșiile, dându-le spre exploatare așa-numiților aren­dași, ce exploatau la maximum munca țăranilor.

Este și cazul lui Mochi Fischer, arendașul moșiei prințului Mihalache Dimitrie Sturdza, moșie ce se afla la Flămânzi, județul Botoșani, și pentru arenda căreia Mochi Fischer era dispus să cheltuie o sumă importantă de bani, fiind în con­curență cu un alt mare arendaș pe nume Berman Juster. Astfel se face că, în ianuarie 1907, după ce Fisher a avut câștig de cauză în privința arendării moșiei, a fost chemat în judecată de celălalt arendaș care se considera nedrep­tățit în urma deciziei. Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi și de care depindea viața acestora și a familiilor lor erau suspendate în așteptarea rezolvării disputei din justiție. Această așteptare i-a îngrijorat pe țărani, care au început să se comporte violent și să ceară pământ pe care să-l muncească. La aceste acțiuni s-a adăugat și faptul că Fischer a plecat la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a nu avea ce munci și, automat, de a nu-și putea câștiga existența, a dus la răscoala țăra­nilor, ce s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă , ajungându-se ca multe proprietăți ale latifundiarilor să fie distruse și numeroși arendași să fie răniți sau chiar uciși de către țărani. Incidentul de la Flămânzi, din 8 februarie 1907, se poate spune că a fost ,,scânteia” răscoalei ce s-a extins treptat în toată Moldova, iar din luna martie și în Muntenia şi Oltenia, mai precis județele Vlaşca, Teleorman și Dolj. Guvernul conservator, condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, nu a mai putut face față situației şi a demisionat, iar la 25 martie Dimitrie Sturdza a fost chemat să formeze guvernul și a dispus măsuri de înăbușire a răscoalei, în urma cărora au căzut victime o mulțime de țărani.
Sursa: lectiadeistorie.ro

În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:

„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi) s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că, pe ziua de 8 februarie, să se adune în ograda adminis­trației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie, s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11, a trecut pe dinaintea Primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li
s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.

Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat că „dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții, pentru a-l aduce cu forța la primărie; Ioan N Dolhescu susține că Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi. Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal. „După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu,
s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu domnia sa și, negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei.
Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 «Ștefan cel Mare» în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune.”
• Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendași;
• Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”;
• Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până atunci o țară pacifistă și aceasta din cauza durității represiunii;
• Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice.

La 18 martie, a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la 140.000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase: aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți. Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc, însă, de o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani. În epocă, istoricul Constantin C. Giurescu admitea că represiunea armatei a fost excesivă.
Cifrele de 10-11.000 sunt vehiculate, la acea dată, de ziare cu orientarea socialistă (Adevărul, Dimineața) fără a avea dovezi concrete, aceste cifre vor fi preluate mai târziu de cei ce vor comenta evenimentele, conform celor care au studiat arhivele ar fi vorba de 2-3000 de victime, bilanțul Ministerului de Interne arată că au fost trimiși în judecată 7807 „pentru devastări” și 164 pentru omoruri, alte rapoarte ale instituțiilor statului vorbesc de 421 morți, 112 răniți, 1751 arestați.
Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cel mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.
O evaluare obiectivă a numărului de victime a fost făcută de generalul Gheorghe Dabija care, în februarie 1910, a fost desemnat de către generalul Grigore Crăiniceanu să analizeze 32 de dosare care făceau referire la acest eveniment. Pe baza acestor documente, generalul Dabija a întocmit un raport de 117 pagini pe care l-a înaintat Ministerului de Război, din care a rezultat că au fost împușcați 1786 țărani. Este cea mai obiectivă evaluare făcută până acum.

Surse: wikipedia