Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira

Auzisem întâmplător din gura unui poet maramureşan, Mircea Crişan, un tânăr deosebit de luminos şi deschis la vorbă, cum că, în Nordul împătimit al ţării, la Baia Mare, la Rohia sau la Sighet, s-ar afla un duhovnic călugăr, ba chiar arhiepiscop, care susţinea nici mai mult, nici mai puţin, că şi acolo, printre oameni şi holde, s-ar afla pe deplin însemnat, „primul pas al Domnului pe pământ”.

Să fi fost aşa sau nu, nu m-a mirat prea tare decât că atunci mi-a venit brusc în minte o spusă similară al unui alt mare iubitor de Români, spusa lui Petre Ţuţea (sclipitorul nostru geniu autohton) cum că Poporul Român, în întregimea lui, n-ar fi altceva decât „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Ce sincronie bizară între două spuse, revelatorie de altfel pentru portofoliul nostru istoric !

Şi-mpins de un tainic imbold, m-am hotărât pe loc să plec la drum ca să-l cunosc pe acest tainic descifrător al bizarului nostru destin: Poporul Român, pas şi marş triumfal al Bunului Dumnezeu pe pământ !

Ce s-aud şi să mai aştept? În seara aceleiaşi zile, m-am urcat în tren. Aveam de parcurs un traseu de aproape şapte sute de kilometri până la locul cu pricina unde, după spusele celor doi, Dumnezeu ar fi făcut primii paşi, mărşăluind pe pământ, în ciuda atâtor vicisitudini şi obstacole istorice. Doar că ele erau în afara vremii, iar eu, într-un timp măsurat în ceasuri mecanice. Şaptesprezece ore bătute pe muchie şi simţite prin toate oasele, în pofida legănărilor vagonului de dormit Bucureşti - Baia Mare.

Am preferat roata în locul „pasului divin ! Dar nu numai asta, pentru că, pe lângă distanţa măsurată în timp, au mai intervenit şi alte obstacole. Mai întâi, la casa de bilete, vânzătoarea

– Chiar deloc ? am întrebat-o eu. Nici pentru un boşorog trecut de vreme?

– Doar dacă-i bine trecut de ea! mi-a răspuns femeia, destul de binevoitoare, întinzându-mi un bilet. Dar nu fără a adăuga: biletul e pentru cuşeta cea mai de jos din cele şase suprapuse ; văd eu că sunteţi cam...

Ce să mai ascult continuarea acelui „cam...”? Am înşfăcat biletul cu locul şi fără măcar să mulţumesc din vârful buzelor, am şters-o spre trenul care-şi anunţa plecarea.

L-am prins din mers, doar că acolo, la cuşeta destinată mie, altă surpriză! Când să mă aşez pe ea – era într-adevăr tare comodă, fiind cea mai de jos – în uşa compartimentului se iveşte controlorul, ţinând de mână o femeie gravidă. Şi-mi zice :

– Da! îi spun eu, sigur pe noua mea proprietate locativă. Şi-i întind ţidula cu numărul cuşetei.

 – Mda... zice încurcat controlorul.

N-am ce să vă fac, Doamnă. N-aveţi decât să ocupaţi locul de deasupra, cel de pe biletul dumneavoastră. 

Ce să mai audă gravida cu burta la gură, când ea se clătina gata să se prăbuşească? Dar n-apucă s-o facă fiindcă repede i-am spus controlorului că-i cedez cuşeta de jos. Şi femeia cu pricina odată se şi prăbuşi pe ea.

– Deci, s-au aranjat lucrurile! a încheiat controlorul discuţia, mulţumit că femeia nu născuse pe loc, dar şi mirat că nenorocita nu schiţase nici măcar un mulţumesc adresat unuia dintre noi.

O mai fi zis el ceva, în sinea lui, îndreptându-se spre alt compartiment, dar eu amuţisem. Ce să mai fi spus? Să mă felicit că fusesem politicos ? Mă întrebam doar ce să fac în continuare. Am hotărât să mă culc şi să dorm până la ziuă, când trenul avea să se oprească în locul unde arhiepiscopul spusese că Dumnezeu a făcut primul pas pe pământul nostru.

Am făcut deci ce aveam de făcut. Am încercat să dorm şi am dormit. Hurducat şi zdruncinat de mersul trenului, m-am pomenit în vis tot cu femeia gravidă care parcă înţepenise în faţa mea. Şi nu-mi dădeam seama de ce se lăsase o tăcere aproape vecină cu moartea. Parc-ar fi vrut să-mi spună ceva după ce-i cedasem locul jinduit. Sau poate că tăcea fiindcă eu sforăisem şi gemusem, într-o lume în care „Dumnezeu încă păşea după ce, de mult, pusese piciorul” ? Poate. Ce să-i mai spun, în vis ? Că-mi părea rău că nu-mi dă pace nici în somn, după ce-i cedasem cuşeta de jos? În nici un caz. Altfel cu ce obraz aş fi dat faţă, odată ajuns la destinaţie, cu omul care vedea prin semenii lui ca prin sticlă? Prea riscant din partea-mi, în starea în care mă aflam, să-mi fac şi o radiografie sufletească.

Şi m-am trezit. Iar când am coborât, Mircea s-a ivit în faţa mea.

Cu maşina, am ajuns apoi destul de repede la Episcopie. Vehiculul era prea luxos pentru ca stăpânul său să rişte, întârziind pe străzile oraşului, să stârnească invidii nepotrivite cu statutul său social.

Şi-n final, la limanul călătoriei mele, nici Arhiereul n-a întârziat să se facă văzut; el fiind însă cel care m-a văzut mai întâi, îmbrăţişându-mă, chiar înainte ca eu să-i pot săruta dreapta. Să mă fi străpuns cu privirea şi să mă fi ghicit dintr-o dată? Poate. Altfel nu se explica atâta efuziune.

Bine c-am trecut apoi repede peste protocolul întâlnirii, începând să vorbim ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea.

Eram ca într-o pagină dostoievskiană. El, Înaltpreasfinţitul Justinian Chira, precum stareţul Zosima, iar eu ca un biet frate Karamazov, venit nu la spovadă, ci doar în treacăt, pe la mănăstire.

Şi când mă pregăteam să-l întreb ceva ce auzisem despre el, prin lumea prin care-i mersese vestea, el mi-o luă înainte, spunându-mi că-mi cunoaşte „păţaniile”. Se referea la „Cumplite încercări, Doamne”, cartea pe care o scrisesem demult, după ce părăsisem Aiudul.

Surprins însă de ceea ce-mi spunea despre ea, am vrut să-i atrag atenţia că „păţaniile” mele nu-s, totuşi, literatură pentru desfătarea minţii, ci un document istoric, informativ, privind desfăşurarea unor faste sau nefaste evenimente ivite în calea vieţii mele.

– A prefacerilor prin care ai trecut, ca să fii sau să devii ceea ce eşti acum! m-a întrerupt el, cu o atotînvăluitoare blândeţe.

Cu un chip de sfânt, cunoscător al adâncurilor sufleteşti, n-a uitat să-mi atragă atenţia că anumite lucruri, cu tot tragismul lor, merită să fie cunoscute de cât mai multă lume. Motiv pentru care îmi şi recomandase cartea unui alt părinte, supraveghetor al criptei de la Râpa Robilor din Aiud.

– Carte de mare importanţă pentru cercetători... a mai adăugat el, cu gândul că judecata-i valorică asupra cărţii nu-i una convenţională.

– La ce fel de cercetători vă referiţi ? l-am întrebat eu.

– La cei interesaţi să cunoască adevărata istorie a mântuirii unui neam. Şi, dacă mă gândesc bine, extrem de utile ar fi aceste experienţe şi „păţanii” chiar şi pentru cei ce-şi urmăresc doar desăvârşirea personală.

– Dar or mai fi mulţi interesaţi de aşa ceva ? zic şi eu.

– Nu numărul şi nici cantitatea acestora contează, ci valoarea intrinsecă a sacrificiului celui ce se jertfeşte.

- Păi cum altfel ? Ce altă semnificaţie ar mai putea avea rostul sau finalitatea spre care se îndreaptă toate în lumea Bunului Dumnezeu ?

Ce sigur pe sine era bătrânul arhiereu în al peste nouăzeci şi treilea an al vieţii! O siguranţă şi o stăpânire pe care cine oare i-o putea da? Cine, în afara Dumnezeirii ce veghea asupra lui?

– Şi oare numai aceasta să fie finalitatea încercărilor divine ? am încercat eu să-mi bâlbâi nedumerirea.

– Din fericire, numai aceasta, de mântuire. Deşi, uneori, din nefericire, în cazul imposibilităţii de a îndura greutatea încercărilor, finalitatea poate fi catastrofală şi mântuirea ratată... a mai adăugat trist bătrânul ascet.

Neplăcându-i însă întristarea, fiindcă tot el spunea că Dumnezeu ne vrea mai degrabă bucuroşi decât trişti, ne asigură îndată şi de marea Lui iubire.

Era de neconceput ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la un om slab şi să-i refuze salvarea din pricina neputinţei lui omeneşti. Şi tot atât de neconceput era, pentru el, ca Dumnezeu să nu iubească pe cineva în aşa măsură încât să nu-l şi mântuie, cu sau fără voia lui.

Gândire origenică, măcar că, pe de altă parte, tot el atrăgea atenţia celor prea mândri în cutezanţa lor, că Dumnezeu dă sau îngăduie încercarea omului nu numai după puterile lui, ci şi după părerile pe care acesta le are despre sine, cum că el ar putea duce mai mult decât i s-ar putea da ca povară.

Încercare didactică, oarecum, pentru că „Domnul nu vrea moartea păcătosului (orgolios – zicea părintele) ci îndreptarea lui”.  Îndreptare, în sensul căpătării umilinţei de sine a celui pentru care devine evident – abia ulterior eşecului – faptul că, fără ajutorul Celui de Sus, salvarea sau mântuirea nu se poate obţine doar prin cutezanţă.

Evidenţă căpătată de altfel în încercările multor sfinţi, a mai vrut să spună părintele, zâmbind aluziv la gândul experimentului contemporan de la Piteşti. Acel experiment al celei mai cutezătoare generaţii de tineri – aş fi vrut eu să spun – având îndrăzneala de a porni cu asalt pe urmele paşilor Domnului pe pământul românesc „spre o Împărăţie şi mai de Sus”.

Auzise şi el despre aceşti tineri şi se rugase mult pentru ei, în tainiţele multor mănăstiri.

Trecuseră câteva ceasuri de când tot vorbeam şi nu mai isprăveam; eu mai mult ascultând şi părintele vorbind într-una despre ceea ce trăise, gândise şi făcuse.

La un moment dat însă, slujitorii săi, văzând că nu se mai termină întrevederea noastră, începuseră să dea semne de îngrijorare, să se agite şi chiar să se mire că noi – adică eu şi cu Mircea – uitasem, chipurile, ce vârstă avea înaltpreasfinţitul părinte Chira şi ce şubredă îi era firea.

Zadarnic însă, fiindcă părintelui nici nu-i păsa de agitaţia lor şi nici de nesimţirea noastră. Şi nu s-a lăsat până ce nu ne-a mai spus şi că rugăciunile celor ce se roagă doar cu buzele

„n-ajung mai sus de podul casei”, dar şi că „la orice evocare a numelui Domnului, El, în marea Sa iubire, vine şi ne ascultă, ba şi surâde faţă de nesăbuinţa cu care Îi cerem câte toate”. La fel întâmplându-se şi cu sfinţii invocaţi, precum şi cu multe dintre puterile cereşti.

N-a uitat să ne aducă aminte şi de faptul că „celui ce Domnul multe i-a dat, multe-i şi cere” şi că „cine vrea să fie primul între ai lui, slugă trebuie să le fie, mai întâi, tuturor”.

Sfatul ni-l dădea în forma cea mai potrivită alegoric felului nostru de a gândi, a vorbi şi a înţelege.

Bineînţeles, şi cu motivaţia complementară precum că „una va fi, în cele din urmă, judecarea stăpânului şi alta cea a slugii”.

Şi ce prevenitor era, în spatele biroului lângă care stătea, ridicând un deget pentru a ne convinge de importanţa învăţăturii sale. Ne considera, bineînţeles, şi pe noi printre responsabilii ce aveau să dea seama de toate cele făcute până la Judecata de Apoi. Şi nu visa clipa, ci o trăia sacerdotal, ca şi cum, chiar atunci, s-ar fi petrecut în faţa ochilor lui.

Solemn moment ! De neuitat şi foarte trezitor, mai ales la gândul celor ce puteau să vină peste noi şi la care ne puteam aştepta oricând.

Iar când ne-am despărţit de el, am făcut-o nu cu gândul că nu se ştie când ne vom mai vedea, ci cu cel că-l vom avea întotdeauna martor la tot ce vom face şi peste tot pe unde vom umbla. Şi mai ales cu grija – tot după spusa lui – ca nu cumva rugile noastre să se oprească în podul casei, ci să urce ca fumul, până acolo, mai Sus, foarte Sus...