In Memoriam ZENO TURDEANU (12 februarie 1927 - 9 noiembrie 1989)

Se împlinesc, iată, chiar azi, 30 de ani de când marele artist (dar și cu totul special...) și-a luat zborul spre scena infinitului a cărei cortină este mereu deschisă pentru toate ființele de pe acest pământ, pe care Marele Creator le poftește la un alt soi de cunoaștere, precum au avut o viață de om trăită în fel și chip pe sub soare. Ne-am cunoscut destul de bine, încă din anii primei tinereți.
I-am avut cam pe aceiași profesori - actori, iar ca figuranți în timpul școlii, pe scena Teatrului Național, dar și a Operei de Stat din Cluj (în acest an și-a sărbătorit Centenarul...) ne-am dat și noi mari artiști precum cei cu adevărat Mari. Mi-l readuc în memorie, deci, cu ușurință, dar și cu mare emoție. A fost și a rămas în memoria celor care l-au cunoscut și aplaudat cu frenezie, ca fiind unul dintre marii artiști comici, unul cu totul special dacă ne gândim la foarte variatele prestații comice practicate cu un succes deosebit, indiferent de gen, precum: autor și interpret a monoloagelor personale, în special în spectacolele folclorice de mare prestigiu prezentate lunar de către „Rapsodia Someșană”, secție a Filarmonicii Clujului, cu mari artiști ai genului la microfon: Maria Marcu, Dumitru Sopon, și nu numai. Iată și alte genuri în care a excelat Zeno Turdeanu: epigrama (în mod deosebit), rondelul, anagrama, ba chiar şi genul... rebusistic; ca să nu mai vorbim de prestațiile lui de... staroste pe la nunțile boierilor clujeni etc., etc., etc.

La finalul acestui capitol introductiv ar fi mare păcat să nu ne amintim de numele unor personaje celebre interpretate cu mult har (la fel și haz) de către Zeno Turdeanu, în monoloa­gele sale de pomină: Onisâie a lui Hebehe, Dinu,Văsălica Sofronichi ș.a., nume toate preluate din tezaurul folcloric de-atunci, și toate rostite cu un succes remarcabil dublat de aplauze furtunoase, conform apre­cie­rilor frățești a lui Mitru Fărcaș - lină să-i fie plutirea prin pulberea de stele. Pe atunci, dragul de el, a fost Directorul artistic al Ansamblului folcloric studențesc „Mărțișorul”, colaborator de nădejde, dar și un fan sincer a lui Zeno. La spectacolele populare de-atunci, cu o asemenea mare vedetă pe afiș, deși era extrem de periculos, râsul era mereu în hohote, indiferent de ținta miștocărelii de la microfon.
Dar după superbii ani clujeni, din prima tinerețe, drumurile noastre
s-au despărțit, fiecare urmându-ne calea prin viața care ne-a fost sortită fără, însă, a nu mai ști nimic unul despre celălalt; mai ales eu despre Zeno, care într-un timp record a devenit o vedetă populară de prim rang, cu ale lui din zicala: „De la lume adunate și iarăși la lume date”. Și avea perfectă dreptate, și numai dacă ne gândim la anii prunciei și la cei, nu puțini, petrecuți ACASĂ printre ai săi, izvor nesecat de inspirație pentru întreaga sa activitate scenică. Mereu ACASĂ, pentru Zeno a fost în Sângerul natal din județul Mureș unde a văzut lumina zilei în data de 12 februarie 1927, într-o familie de oameni găzdaci și harnici, cu case mari și luminate, cu hambare mereu pline cu bucate, astfel ca să-i poată milui și pe cei sărmani.
Vremurile în care a venit pe lume erau binecuvântate de către Bunul Dumnezeu. Și a venit pe lume ca mijlocaș între frații Horea cel mare și Aurelia mezina, mădărită-n sat Piluța, ca și acasă. I-a adus pe lume părinții Iuliu și Anicuța adusă-n Câmpia Mureșului din Șardul Albei Iulii. Erau în fruntea satului prin hărnicie, avere găzdălită cu price­pere, în cinste, omenie și credință-n Dumnezeu. Învățătoare-n Școala primară din sat i-a fost doamna Preoteasă Giurgea, de la care pruncii nu puteau să-nvețe decât lucruri bune despre cinste și omenie, despre dragostea de carte și-nvățătură, dar mai ales ce-nseamnă să-ți trăiești viața întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl și cinstirea neamului și a țării.
Când Zeno făcea primii pași printre florile adolescenței, norii războiului au întunecat și tihna familiei Turdeanu, care, din calea urgiei s-a retras în Blajul încă însorit unde cei trei frați au urmat cursurile liceale la cele mai prestigioase școli care le-au marcat definitiv formarea lor ca oameni de mare caracter și buni ro­mâni, avându-i ca dascăli pe câțiva renumiți descendenți ai Școlii Ardelene. Diriginte și profesor de religie le-a fost Pr. Greco-Catolic Alexandru Todea, originar din Reghin, nimeni altul decât Preaferi­ci­tul Car­­dinal de după anul 1991.

Cam pe la mijlocul anilor ’40, vremuri cumplit de grele s-au abătut asupra familiei Turdeanu. Au fost declarați chiaburi, averea confiscată, scoși din casă, copiii și ei prigoniți prin școli, iar tânărul Zeno o bună bucată de timp și-o petrece prin spitalele Clujului, fiind bolnav de plămâni destul de grav. Din această cauză, dar și a prigoanei comuniste, a avut serioase probleme și-n timpul studiilor la Facultatea de Drept, la fără frecvență. După o vreme, însă, nemaiavând altă soluție, intră în învăţământ, ca profesor suplinitor la Școala Primară din comuna Avram Iancu. Aici, cu pruncii sătenilor, a organizat, în repetate rânduri, serbări școlare de succes, în care, pentru prima dată apare și Zeno, în fața microfonului, cu cele dintâi mono­loage, asigurându-și, prin rostirea lor plină de haz, succesul nesperat și simpatia sătenilor. După nu multă vreme au urmat și toate celelalte devenite celebre prin prestația de excepție (și pe diferite genuri...) a protagonistului Zeno Turdeanu. Dar studiile nu s-a lăsat până nu și le-a terminat, cu toate piedicile întâmpi­nate. Pentru o relativ de scurtă vreme (anul 1954, doar) a fost jurist la Tribunalul Popular din Dej. N-a fost prea multă vreme în acest „rol” căci scena, cu toate rolurile ei mult mai de succes, seară de seară, îl trăgea de mânecă în luminile rampei. Marele comedian Vasile Toma­zian, se pare că, din umbră îi tot dădea brânci spre asemenea lumini. Pe acest drum călcând tot mai hotărât, în anul 1966 este angajat ca actor prezentator la Filarmonica Clujului, la secția Folclor, specialitatea lui fiind Monoloagele Vesele. Aici o cunoaște pe d-ra Lucreția Lenghel cu care se căsătorește în data de 18 octombrie 1960. După ceva vreme, d-na Lucreția Turdeanu își fericește, la culme, soțul, cu doi copii nu chiar gemeni, dar superbi amândoi, pe numele lor Ioana și Ștefan zis Dănuț, căruia, la nuntă, în calitate de tată-socru, i-a cam zis-o: „Viața-nvață-te s-o-nfrunți / Tu însuți, într-un fel aparte / De jebul meu cu bani mărunți / Să te ții cât mai departe...” (și încă nouă strofe...).

După debutul său pe-o scenă profe­sionistă de înaltă clasă, cu parteneri precum Emil Gavriș, Mia Braia, Lucreția Ciobanu, și încă vreo câțiva cam tot de talia lor, urmează pentru tot mai cunoscutul artist, o perioadă plină de satisfacții profesionale, dar și multe și foarte obositoare turnee prin toată țara, spectatorii mergând spre casă, pe buze cu numele personajelor aplaudate cu frenezie în timpul spectacolului, precum Filonu Grumazului, Inăuanu lui Trempelempea, Lodovica, precum și celelalte deja amintite, toți de prin Popreaca, Luduș, Aiton ș.a. Temele abordate mai des, în monoloagele sale, au fost destul de variate precum sportul, moda, viața de familie, școala, la toate, felul de prezentare fiind hazul mereu prezentat cu mult har.

Dar artistul Zeno Turdeanu a fost foarte diferit pe genul comic, precum și un excelent epigramist, membru deosebit de activ și apreciat fiind în celebrul cenaclu al epigramiștilor pe țară, „Cincinat Pavelescu”. Pentru iubitorii genului le recomand lucrarea lui Teodor Capotă, „ZENO TURDEANU pe scena vieții” (Ed. Dacia, 2001), în care marele comic este citat de nenumărate ori, cu lucrările lui cele mai reprezentative, indiferent de gen. La final, multe nume ilustre îi aduc un ultim omagiu celui care, ne mai glumind, în ziua de 9 noiembrie 1989, a făcut primii pași spre lumea amintirilor.
MI-E DOR DE TINE, AMICE!... DE CE TACI???

Al tău prieten de-o viață
ș-un... sfert,
Paul Antoniu
 

„Deși bolnav, adus de șale / Cam șubrezit de câte toate / Alerg la medici, prin spitale / În loc să-i văd de sănătate.”
(Zeno TURDEANU, ultima epigramă)

„Dragă Zenule, tu ai fost și rămâi marea mea simpatie, pe lângă miile de admiratori pe care îi ai.”
(Ioana RADU, celebra interpretă de romanțe)

„Artistul cel mare este un om căruia Dumnezeu i-a șoptit ceva la ureche, o taină numai de Ei știută.”
(George ENESCU)