In memoriam Nicolae Dicu

Nicolae Bud
 
A plecat dintre noi, de cu­rând, un vestit inginer - Nicolae Dicu. Intelectual de clasă, el și-a le­gat întreaga viață de soarta mi­­ne- ­ri­tului românesc. A jubilat pentru succesele momentului, s-a dedicat cu forță și abnegație evo­luției acestuia, a suferit cu adevărat la constatarea că meseria pentru care s-a pregătit și pe care a practicat-o cu dăruire este margi­nalizată, ignorată, batjocorită.
Venea dintr-o așezare gorjeană, dar se va lega durabil de Mara­mureș, de minele sale, a lucrat timp îndelungat la Cavnic, a coordonat mineritul maramureșean ca și pe cel la nivel național.
Cu liceul făcut la „Mihai Viteazu” din București, după absolvire s-a îndreptat către Institutul de Mine, pe atunci situat în Capitală, în clădirea unde se va instala ulterior Conservatorul „Ciprian Porum­bescu”. Va termina facultatea la Petroșani unde institutul a fost transferat definitiv.
Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape în diferitele ipostaze în care a fost implicat ca specialist, atât în extracția mine­reurilor cât și în prelucrarea tehno­logică specifică metalurgiei nefe­- ­roa­se. Așa cum numele provinciei noastre este identificat în cărțile de geografie și istorie cu îndeletnicirea mineritului, la fel și drumul către produsul final, oricare ar fi el, face trimitere la activitatea în­de­lungată în domeniu a specialistului prin vocație Nicolae Dicu. Nu un an-doi, ci decenii la rând, o viață de om. Promovările sale pe paliere din ce în ce mai suspuse, in­­clusiv aceea de ministru, relevă competența și dăruirea pentru un domeniu care a avut un cuvânt de spus în progresul eco­no­miei na­ți­o­­nale, în configurația profesională și socială a diferitelor zone ale ță­rii. În atari condiții, ți-e greu să
nu-i înțelegi amărăciunea cu care a fost obligat să constate că mine­ritul este împins încet-încet, dar sigur spre pietrificare, spre dis­pariție. Glasul său s-a făcut auzit constant formulând păreri aspre la adresa liniei oficiale care a asfixiat industria extractivă din România și, odată cu ea, industriile prelu­crătoare adiacente. Prin ignorarea deliberată a resurselor de materii prime existente încă pe teritoriul țării noastre, dar mai ales particu­laritățile acestora, derivând din componentele de indubitabilă valoare, s-a trecut peste noapte la cruciada având ca rezultat închiderea în masă a unor întregi perimetre miniere și pe cale de consecință lichidarea unor unități ale industriei metalurgice neferoase. Urmarea s-a putut urmări și pe plan social unde dispariția locurilor de muncă a adus grave prejudicii nivelului de trai, a generat apariția de grave probleme, fiind vizibilă mai ales în zonele cu specific minier avansat.
Toate acestea le-a evocat cu glas amar nu o dată, în depozițiile pu­blice, cel ce a fost Nicolae Dicu. Era vremea în care se vorbea puțin despre ce nu ne convenea în noutățile zilei. Eram obligați să înghițim pe nemestecate teoria „Industria românească - o gră­ma­dă de fiare vechi” și să permitem unora să-și susțină cu voce tare filozofia transformării minerilor într-un fel de căpșunari autohtoni, mai exact în culegători de fructe de pădure. Alinierea noastră în niște briga­dieri pe dos, adică inversul celor de la Bumbești-Livezeni și Salva-Vișeu, care se adunaseră la timpul lor din târguri și din sate pentru a construi ceva în locuri știute dintotdeauna libere, noi să ne înno­bilăm peste noapte cu blazonul de distrugător a tot ce zidisem amar de ani, cu munca noastră, cu pricepere noastră, cu banii noștri, cu renunțările noastre.
Prin despărțirea de Nicolae Dicu spunem adio unui om pe care viața l-a obișnuit ca pe ce pune mâna să lase ceva în urma sa. Motiv pentru fiecare din noi care știm acest lucru, să-i rostim numele cu vene­rație și recunoștință.