„În această perioadă facem «grădinărie duhovnicească» și lucrăm cu spor la mântuirea noastră!”

Creștinismul este religia iu­birii și a iertării, a împă­că­rii și a concordiei, a respectului reciproc și a milosti­virii nemărginite, nu a indiferenței egoiste. În pericopa evanghelică de la începutul Postului Mare, Mântuitorul spune: „De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru cel din Ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre. Iar de veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel din Ceruri vă va ierta greșelile voastre”.
Prin asta înțelegem că noi, în Postul cel Mare, ne întoarcem spre interior, ne facem o cercetare amănunțită, înțelegând că singuri nu putem să ne vindecăm. Niciun pacient nu poate
să-și pună singur diagnostic și nici
să-și prescrie tratamentul, ci trebuie să fie îndrumat și asistat de un medic, iar în cele din urmă, dacă este nevoie de operație, trebuie să existe un chirurg foarte bun.

Așa este și în relația noastră cu Dumnezeu: avem nevoie de medici iscusiți – care sunt părinții Bisericii, avem nevoie de mama care să ne poarte de grijă atunci când vede că suntem bolnavi (Mama, în cazul nostru, este Sfânta Biserică, care ne poar­tă de grijă și în rugăciuni în perma­nen­ță), și avem nevoie de Dumnezeu, care prin lucrarea părinților Bisericii, care sunt doctori, luminători, învăță­tori, dascăli ce ne îndrumă și ne prescriu tratamentul. În cele din urmă, prin primirea Trupului și Sângelui Dom­nului în urma mărturisirii și a căinței sincere, primim „leacul” vin­de­cării. Aceasta este „chirurgia duhovnicească” și medicina Sfinților Părinți, pe care o practică Biserica.

Numai Biserica și Dumnezeu, în parteneriat cu slujitorii Săi se ocupă de partea nevăzută a ființei umane, care este cel mai greu de vindecat. Uneori, medicii sunt depășiți de stările pe care le trăiesc oamenii din diferite pricini. Și atunci, avem nevoie de Dumnezeu, de iubirea și de iertarea lui. Spune Mântuitorul – și nu avem motiv să nu-L credem – că dacă nu vom ierta semenilor noștri greșelile lor, nici Tatăl nostru cel din Ceruri nu ne va ierta greșelile noastre. Este firesc! Pentru că nu putem să cerem ceea ce nu dăm. Nu putem să cerem să fim respectați dacă nu respectăm, nu putem să cerem să fim iubiți dacă nu iubim, nu putem să cerem să se poarte lumea îngăduitor cu noi dacă noi suntem răi cu toată lumea, judecându-i pe toți, condamnându-i și urându-i, netrecându-le cu vederea niciun lucru.
Or, Mântuitorul pune temelie la înce­putul Postului nostru și condiționează iertarea noastră și faptul că avem nevoie de aceasta din partea lui Dum­nezeu, de iertarea noastră acordată semenilor. Aceasta duce la o schimbare de atitudine pentru că Biserica lui Hristos este una a iubirii, a împăcării și a iertării.

Creștinii au fost dintotdeauna tole­ranți și nerăzbunători. După modelul Mântuitorului, care n-a spus niciun cuvânt împotriva torționarilor (ceea ce este dumnezeiesc), nici mucenicii Bisericii lui Hristos nu și-au blestemat torționarii, ci s-au rugat pentru iertarea păcatelor lor, identificând în fiecare persoană umană chipul lui Dumnezeu, încercând să înțeleagă că acele chinuri prin care trec sunt îngăduite de Dumnezeu pentru încununarea lor, dar sunt și spre rușinarea celui rău. Adică, diavolul care-i chinuia pe oameni era rușinat văzând că aceștia sunt puternici, că nu sunt răzbunători, nu aruncă blesteme și nu cer răzbunare. Și atunci, diavolul era înfrânt după modelul Mântuitorului pe Cruce, care a zis: „Doamne, iartă-le lor că nu știu ce fac!”. Deci, Iertarea este începutul și temelia postului.

Când ne gândim că suntem datori să iertăm, să ne amintim că spun Sfinții Părinți: dacă cineva ne-a făcut un rău, poate nu știm cât bine a făcut altcuiva. Poate Dumnezeu a îngăduit să fim încercați printr-o persoană, într-un anumit fel, dar asta nu înseamnă că persoana aceea este atât de rea, cum o vedem noi, pentru că ne-a provocat nouă o mâhnire sau întristare, sau chiar o nedreptate, ori un mare rău. Poate persoana respectivă are și ceva bun. Măicuța mea avea o vorbă foarte simplă, dar profundă: „Tot omul are taina lui, pe care nu o știe decât el și Dumnezeu”. Până la urmă, fiecare dintre noi suntem purtătorii unei taine a lui Dumnezeu. Așa că, în taina inimii fiecărui om se pot petrece lucruri luminoase, dar și lucruri întunecate. Deci, să ne raportăm la celălalt ca la o persoană care a putut greși, dar să nu fim necruțători și neiertători, să nu judecăm definitiv și irevocabil. Biserica ne cere să ne rugăm pentru vrăjmași. Biserica nu a avut și nu are niciodată rugăciuni împotriva vrăjmașilor, ci de schimbare a lor din rău în bine. Pentru că, până la urmă, diavolul lucrează prin oamenii răi așa cum Dumnezeu lucrează prin oamenii buni.
Dacă prima condiție a Postului este iertarea și împăcarea de îndată, totală și necondiționată, a doua condiție a Postului este să nu ne arătăm oamenilor că suntem într-o stare de tulburare in­terioară pentru faptul că postim. Pentru că acest lucru, spune Mântuitorul, fă­ceau cei din legea veche. Era o tradiție ca cei care posteau să-şi pună cenușă în cap, își posomorau fețele. Dar Mântui­torul spune: „Voi să nu fiți ca și ei”, pentru că aceasta o fac pentru a fi văzuți de oameni și lăudați de ei. „Tu când postești, unge capul tău și fața ta o spală”, spune Mântuitorul. În primul rând, este o recomandare de igienă personală, ca să poți sta de vorbă cu oamenii, fiind o lecție de civilizație. Vorbind despre faptul că în Evul Mediu nespălarea era considerată o virtute, părintele Nicolae de la Rohia spunea: „Dacă vrei să nu te speli, și consideri că aceasta e o virtute, că așa gândești tu, e foarte bine, dar izolează-te, du-te în pădure să nu-i deranjezi pe ceilalți. Că nespălatul tău îl poate deranja pe cel de lângă tine, și i-ai produs sminteală și supărare, iar atunci, ce rost mai are virtutea ta dacă îl deranjează pe cel de lângă tine?”. Ce rost are credința dusă la extrem care-l agresează pe cel de lângă tine? Mântuitorul n-a asaltat pe nimeni cu credința în Dumnezeu, ci a recomandat, a chemat, a oferit, a bine­cuvântat și a salvat. „A unge capul tău” înseamnă a înțelege că viața este o binecuvântare și o bucurie, că trebuie trăită frumos și armonios, în armonie între oameni, în armonia trupului și a sufletului, în armonie în familie, în societate. Apoi, înseamnă și a trăi în bucurie, cu mulțumire. Pentru că viața este darul lui Dumnezeu. Tot ce ne-a oferit Dumnezeu, de la viața care este supremul dar, până la lucrurile pe care nici nu le mai considerăm ca daruri ale lui Dumnezeu (aerul, apa, lumina, căldura, frumusețea creației etc.), toate sunt, de fapt, de la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că toate au fost create pentru a ne fi dăruite nouă pentru existența biologică.
În cele din urmă, suntem datori să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că suntem creștini, pentru că ne-am botezat, pentru că am devenit fii ai lui Dumnezeu, că am intrat în Biserică și lumina harului Duhului Sfânt pe care o primim prin Sfintele Taine, ne asigură comoară nemuritoare în cer. Deci, să nu trăim doar în elementul fizic și biologic! Biserica ne cheamă în așa fel să ne trăim viața încât, fără să fim triști, să postim cu multă bucurie, să trăim în elementul teologic.

Postul nostru nu este suficient dacă nu este împreunat cu rugăciunea și cu fapta bună. Postul nostru nu este unul estetic, nu este unul medical, nu este unul psihologic, nu este unul doar biologic. Nu postim să arătăm mai bine, nu postim doar să ne însănătoșim de anumite boli pentru că ne recomandă medicii. Dacă zice cineva „eu sunt vegetarian, nu mă­nânc carne și mă simt mai bine”, între­barea este: „te și rogi mai mult? Faci mai multe fapte bune, sau ești un vegetarian egoist și estetist?”. Cum zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Poate nu mai mănânci carne, dar mănânci oameni” – cu cuvântul, cu fapta, cu răutatea, cu raportarea la ceilalți. Deci, postul nostru are un demers teologic, țintește dobândirea comorilor cerești, dobândirea luminii darului Duhului Sfânt, dobândirea fru­museților interioare. Omul care postește trebuie să fie voios și bucuros, nu posomorât, zice Mântuitorul.
Un creștin care arată o față tristă, are și o viață creștină tristă, și o mântuire îndoielnică. Steinhardt, după ce s-a botezat, era tot timpul bucuros și fericit, spunând: „M-a primit pe mine Hristos! Pe mine, un jidan, că până la urmă evreii l-au răstignit pe Hristos, sunt un fericit că am reușit să intru în Împă­răție”. Cu toate că toată viața a suferit și a avut repercusiuni, toată viața lui a fost o sărbătoare și o bucurie, pentru că a trăit plenar unirea cu Hristos și darurile pe care le-a primit de la Hristos.

Să înțelegem că a posti nu înseamnă doar a posti de bucate, ci a posti cu ­bucurie, cu față senină, și a posti de păcate. Deci, a posti de vorbe rele, ne schim­băm firea și gândirea, ne schim­băm atitudinea, ne transformăm în această perioadă, pentru că Sfinții Pă­rinți ne-au învățat că în această pe­rioadă facem „grădinărie duhovni­cească” și lucrăm cu spor la mântuirea noastră.

În cele din urmă, să înțelegem că dacă Mântuitorul a postit 40 de zile neavând nevoie de post, dar a vrut să ne lase o îndrumare, a vrut să ne dea o lecție cum poate fi biruit diavolul. Pentru că a zis apostolilor că neamul de demoni nu poate fi biruit decât cu post și rugăciune. Mântuitorul (Adam cel Nou) a postit pentru că Adam cel vechi nu a postit. Atunci când Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, Adam a pierdut tot, a pierdut legătura cu Dumnezeu, creatorul său și izvorul vieții, și a devenit muritor, pierzând nemurirea, apoi a pierdut Raiul iar pământul n-a mai fost generos cu el, trupul a început să i se îmbolnăvească și în cele din urmă să se stingă. Opţiunea i-a apar­ținut lui Adam, Dumnezeu nu este vinovat. Greșeala lui Adam este neascultarea de porunca lui Dumnezeu, nerecunoașterea greșelii dând vina pe Eva. Acest sâmbure de păcat îl avem și noi, pentru că de când suntem copii, până la maturitate ne place să dăm vina pe altcineva. Neascultarea, lipsa căinței și apoi lipsa părerii de rău a lui Adam a adus sentința. Și de acolo ni se trage și nouă, că fiecare suntem obișnuiți să găsim motive, dar să nu ne asumăm nimic. Oare atunci când n-am făcut noi o greșeală, oare n-am putut-o împiedica? Dacă soțul sau soția a greșit, oare
n-am contribuit și noi la drumul pe care l-a apucat cel de lângă noi? Oare n-am greșit că n-am avut în familii principii sănătoase dacă, după ce cresc, copiii o iau pe căi greșite?

Să reținem în final că Adam cel vechi a fost vindecat de Adam cel Nou. Mântuitorul, postind 40 de zile, a încercat să-l vindece pe Adam cel vechi, în primul rând de lăcomia de bunuri materiale (prima ispită a fost cu pâine), apoi dorința de mărire („toate acestea ți le dau ție” – i-a spus diavolul), și în final diavolul i-a spus: „Aruncă-te de pe aripa cetății”, dar Mântuitorul i-a răspuns: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”. Toate acestea au fost lecții pentru Adam și pentru umanitate. Iar în perioada postului noi le exersăm.
Să ne ajute Dumnezeu ca iertarea, bucuria postului, comorile duhovnicești și răstignirea postului nostru după mo­delul Mântuitorului să ne aducă mântuirea sufletească, comoara cea cereas­că și nepieritoare. Să avem un post binecuvântat și adevărat, cu mult folos duhovnicesc!

„Să înțelegem că a posti nu înseamnă doar a posti de bucate, ci a posti cu bucurie, cu față senină, și a posti de păcate. Deci, a posti de vorbe rele, ne schimbăm firea și gândirea, ne schimbăm atitudinea, ne transformăm în această perioadă, pentru că Sfinții Părinți ne-au învățat că în această perioadă facem „grădinărie duhovnicească” și lucrăm cu spor la mântuirea noastră”.

† P.S. Iustin, Episcop al Maramureșului și Sătmarului