Imaginea sărbătorii pe crucile de la Săpânța

Femeile de la Săpânța, chiar și după moarte, vopsesc ouă roșii de Paști. Pe crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânța întâlnim imaginea unor sărbători religioase și laice din Maramureș. Pe o cruce există chipul unei femei care pregătește, pe o masă de lemn, pasca de Sfintele Paști, iar pe o altă cruce întâlnim un stegar care pleacă cu steagul cusut să anunțe prin sat căsătoria a doi tineri. Pe o altă cruce, un țăran și-a strâns oile de la gospodarii din sat și pleacă în marginea așezării să pregătească sâmbra oilor. Chiar și imaginea colindătorilor care umblă cu Viflaimul în noaptea de Crăciun se regăsește, de data aceasta, pe una dintre troițele ridicate de Stan Ioan Pătraș.
 

Cimitirul Vesel de la Săpânța, inclus în Patrimoniul Unesco, este al doilea în lume ca interes după cimitirul din Valea Faraonilor din Egipt. Stan Ioan Pătraș are, într-un fel, destinul lui Constantin Brân­cuși. Brâncuși, la vârsta de 7 ani, este trimis de acasă în Munții Carpați să rămână și să aibă grijă de o turmă de oi. La fel, Stan Ioan Pătraș, în copi­lăria sa, se va întâlni cu turmele de oi. Cum localitatea Săpânța era minată în timpul războiului, pentru a găsi câmpul de mine, au fost sacrificate turmele de oi. Copilul Stan Ioan Pătraș a avut, de nenumărate ori, ochii um­pluți de lacrimi văzând cum se ridică spre cer, în mii de bucăți, trupurile animalelor sacrificate.

Rămas orfan de tată și având doi frățiori mai mici, a fost nevoit să lucreze de mic, la început pe lângă turmele de oi, până într-o zi când proprietarul unei turme l-a descoperit cioplindu-și un fluier (așa a fost descoperit și Brâncuși). În toamna aceluiași an, a fost dus ucenic în atelierul unui meșter de cruci.
Pe lângă înfrumusețarea lemnului, fiind un tânăr șugubăț, Stan Ioan Pătraș a început să le facă și câte o poezie celor care plecau pe lumea cea­laltă. La început, câtă vreme a fost tânăr, s-a inspirat din vierșul pe care îl cântau diecii la înmormântarea celui dispărut. Pe măsură ce s-a așezat în sat, după ce și-a întemeiat propria lui familie, a început să cunoască viața sătenilor și, inspirat, le-a creat propria poe­zie existențială, pe care le-a cioplit-o pe cruce.

Recent, a apărut cartea „Stan Ioan Pătraș și zestrea lui artistică”, sem­nată de etnologul Pamfil Bilțiu, la Editura „Cetatea Romei”, sub îndrumarea scriitorului Nicoară
Mihali. Această carte ne-a atras atenția, prin imaginile de pe cruci, că aproape la fiecare pas întâlnim imaginea sărbătorilor din Mara­mureș. Iar acum, în pragul Sfintelor Paști, vă propunem o in­­cursiune inedită și o abordare asupra căreia nimeni nu a insistat până în momentul de față.
În Cimitirul Vesel, regăsim o adevărată forță artistică. Există câteva răstigniri în care chipul lui Iisus așezat pe cruce se află încadrat de soldați care poartă uniforme din armata română.  De asemenea, cele două Marii îngenunchiate lângă Crucea lui Iisus au chipul unor țărănci din Mara­mureș. Ne reține atenția o femeie îngenun­chiată, care se roagă zi și noapte lângă Crucea lui Iisus, pentru că și-a pierdut încă din tinerețe unicul ei copil: „Eu aici mă odihnesc, Apșan Mărie mă numesc. A lui Gheorghe Puiului din mijlocul sa­tului. Cât pe lume mi-am trăit,
m-am luptat să fiu la rând. O co­pilă mi-am avut și s-a dus tânără-n lut. Săraca inima mea, rău m-o mai putut durea”.

Un alt obicei, de data aceasta pre­creștin, îl întâlnim pe crucea unui gospodar care a ieșit prima dată la plug. Cu alte cuvinte, pe crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânța întâlnim obiceiuri arhaice, cum sunt Tânjaua, Sâmbra Oilor, dar și evenimentele din viața omului cum ar fi nunta și înmormântarea. Există o altă imagine a unui bărbat care duce mâncare preoților în Dealul Săpânței, preoți care au fost ascunși în perioada comunistă pentru a se împotrivi regimului ateu. „Acum sunt la odihnă, eu Pop George lu' Tirilă. Pe lume cât am trăit, eu la multe m-am gândit. Printre brazi plec pe cărare, duc la preot de mâncare. M-am grăbit
s-ajung la prânz, să mănânce cei flămânzi. Poate c-am făcut și rău, că am fost pedepsit eu. Iată, moarte mă luai, la 76 de ai”.

De pe crucile de la Săpânța este nelipsită imaginea nunții. Ne reți­ne atenția imaginea unui stegar care, după ce și-a înfrumusețat steagul, pleacă prin sat să cheme sătenii la nuntă. „Steagu-i frumos ca o stea, scurtă a fost viața mea. Cât am trăit pe pământ, orice lucru am iubit. Cu caru’ bine am umblat, am jucat și am strâgat, cântat-am și-am șuierat. Până-am fost mai tinerel, am fost bun și ciobănel. Dragi săteni și tineret, eu un lucru vă întreb, pe care v-am supărat? Eu vă rog să fiu iertat, până voi fi judecat”.

Ca o continuare, apare și imaginea unei femei care are pe sobă două oale colorate, precum cele în care se vopsesc ouăle de Paști. Iar povestea ei spune că a fost o bună gospodină, a făcut mâncăruri și pentru țărani și pentru domni, n-a fost căsătorită niciodată, dar a înfiat un nepot care s-a căsătorit, iar nora ei a avut grijă de ea până la vârsta de 82 de ani. Alte cruci prezintă familii reunite în jurul mesei, de sărbători, și putem intui ușor că sunt marile sărbători ale creștinătății. O altă bătrână tocmai a scos din cuptor o pască, care va fi dusă pentru a fi sfințită la Biserică.

Pe crucile Cimitirului Vesel întâlnim și imaginea în care Iisus Hristos se luptă cu diavolul pentru a-i câștiga pe cât mai mulți oameni prin credință și prin fapte bune de partea Lui. Pe o troiță, regăsim Înfricoșătoarea Judecată, unde Iisus câștigă sufletele în fața dia­volului. O altă imagine ne amin­tește de Iisus care se retrage însingurat în Grădina Ghetsimani.
În studiul monografic al lui Pamfil Bilțiu, se regăsesc și alte episoade inedite. Pe vremea cât era stareț la Mănăstirea Rohia, tânărul călugăr maramureșean Justinian Chira
(viitorul Arhiepiscop al Mara­mu­reșului și Sătmarului), cel care a spus că cei mai cu­minți oameni în fața lui Dumnezeu sunt maramu­re­șenii, face o vizită meșterului Stan Ioan Pătraș pentru a încerca să afle care este mobilul care l-a îndemnat spre a crea un asemenea cimitir și ce filosofie de viață are acest om. O altă po­ves­tire plină de savoare este cea care pornește de la fotografia în care Stan Ioan Pătraș se află în fața dictatorului Nicolae Ceaușescu. Gărzile de corp roiau pe lângă meș­ter, pentru că știau că-i șu­gubăț și că băuse două pahare de horincă și erau pregătiți la o bra­vadă pe care ar putea să o facă în orice clipă Stan Ioan Pătraș. Văzându-se încolțit, Stan Ioan Pătraș a ridicat paharul în sus și a închinat strigând: „să trăiți tova­rășu’ președinte, dar eu trebuie să vă spun că am cioplit o cruce și pentru dumneavoastră!”.

Însă, cea mai cutremurătoare po­veste rămâne cea legată de sfâr­șitul meșterului. În ultima parte a vieții, a fost bolnav de cancer și a fost internat la clinica unui mare profesor oncolog de la Cluj. Meșterul și-a dat repede seama  că toată lumea îi ascunde ceva, că cei din jur sunt foarte secretoși. Într-o dimineață, bate în ușa medicului și-i cere să-i spună cât mai are de trăit, argumentând că el nu se teme de moarte, pentru că a creat un cimitir care râde de ea. Medicul a fost sincer și i-a spus că mai are de trăit două săptămâni și l-a lăsat acasă. În acest răstimp, meșterul s-a apucat să-și scrie testamentul în versuri. Și-a chemat ucenicii și
le-a dat lemnul pregătit pentru cruce și, într-adevăr, la două săptămâni, a fost terminată crucea și au fost cioplite și versurile meșterului pe ea. Stan Ioan Pătraș a murit în timp ce-și citea versurile de pe propria cruce „De cu tânăr copilaș/ Io  am fost Stan Ion Pătraș, / Să mă ascultați oameni buni / Ce voi spune nu-s minciuni. / Câte zile am trăit / Rău la nime n-am dorit, / Dar bine cât am putut / Orișicine mi-a cerut. / Vai săracă lumea mea / Că greu am trăit în ea / De la paisprezece ani / Trebuia să câștig bani / La lucru greu de pădure / Cu țapin și cu săcure. / Tata-n război a plecat / Înapoi n-o înturnat. / Trei copii noi am rămas / În lume cu greu năcaz. / Vrut aș fi să mai trăiesc / Și planul să mi-l plinesc. / Din șaizeci și nouă țări / M-au vizitat până ieri. / Din con­ducători de stat / Foarte mulți m-au vizitat / Și de acum când or veni / Pe mine nu m-or găsi. / Și le doresc la toți bine / Care au fost pe la mine / Că viața o lăsai / La 69 de ai. / Crucea mea când s-a lucrat / Care eu mi-am comandat / Doi elevi
ce-au învățat / Mi-au făcut lucru pe plac: / Turda Toader, Stan Vasile / Dumnezeu Sfântu să-i ție”.

O altă ciudățenie legată de plecarea meșterului din lumea aceasta este că a murit în Săptămâna Patimilor (martie 1977). În credința populară, se spune că acelora care se sting în această săptămână le sunt iertate păcatele, pentru că cerurile sunt deschise, iar Iisus le oferă un loc în apropierea Lui. Păcate o fi avut Stan Ioan Pătraș, pentru că îi plăcea să bea câte un pahar la crâșma satului cu prie­tenii, cu toate că soția lui nu-l prea lăsa. Pentru a-și asigura porția zilnică de băutură, meșterul i-a ridicat o poartă cârciumarului, cu mai multe poezii încrustate pe ea.
Autorul Pamfil Bilțiu, când făcea documentarea, aflându-se în atelierul lui Stan Ioan Pătraș, a fost martorul unei scene pe care nu va putea să o uite niciodată. O bă­trânică a venit să-l întrebe pe meșter de crucea ei, dacă i-a terminat-o. În preajmă, bombănea soția lui și tot striga că toată lumea vine peste el și nu-l lasă să lucreze. Meșterul i-a arătat bătrânei locul unde-i era crucea terminată. Bătrâna s-a aplecat să o sărute și i-a spus că-i foarte su­părată că nu va avea banii să i-o plătească. Stan Ioan Pătraș s-a dus și i-a oferit-o, fără să-i pretindă nicio plată. Era un mare artist, era în stare de asemenea gesturi în orice clipă. Era un risipitor și dăruia orice din suflet celor care meritau să primească.
A trebuit să treacă aproape o jumătate de secol ca să des­coperim în cimitirul creat de Stan Ioan Pătraș imaginea sărbă­torilor și, în mod special, ima­ginea Sărbătorilor de Paști.

Cimitirul Vesel rămâne pe mai departe o enigmă nedezlegată în ceea ce privește cromatica, arta cioplitului și filosofia existen­țială care se regăsește la tot pasul așezată pe crucile create de Stan Ioan Pătraș sau de către urmașii acestuia.
Maramureșul s-a impus să ne facă unici în lume prin multe elemente, prin biserici, prin porți, prin portul popular, prin dansuri, prin obiceiuri, dar toate acestea sunt completate magistral de imaginea unor cruci prin care oamenii știu să râdă de moarte, cred în nemurirea sufletului și așteaptă, în fiecare an, Învierea lui Iisus și viitoarea Ju­­decată care să le aducă Mântuirea.

Î. P.S. Justinian Chira în vizită la familia meșterului
(Colecția Maria Stan)

Meșterul primindu-l pe Nicolae Ceaușescu la inaugurarea CPL Sighetu Marmației
(Colecția Maria Stan)