Haiducii din munţi

Zeci de maramureşeni au luptat cu arma-n mâna aproape un deceniu contra terorii comuniste. În Munţii Ţibles, Oaş, Rodnei, Maramureşului şi Gutâi au acţionat mai multe grupări de rezistenţă anticomunistă. Pentru curajul de a lupta pentru libertate şi onoare, cei mai mulţi au fost ucişi, alţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare şi umilinţe. Niciunul însă n-a fost învins şi nu s-a supus sub jugul minciunii.

 

Erau tineri, mulţi elevi, preoţi, pădurari, profesori, studenţi sau ţărani simpli. Dar mai presus de toate, oameni care iubeau libertatea şi dreptatea. Toţi s-au coalizat împotriva comunismului şi au ales să lupte cu arma-n mână contra unui regim al terorii şi minciunii. Erau primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, iar zvonurile că Maramureşul Istoric urma să fie „smuls” României se răspândeau cu repeziciune. Ameninţaţi de o nouă stăpânire, maramureşenii au decis să se întâlnească la Sighet, conduşi de primarul Borșei de atunci, Gavrilă Mihali-Ștrifundă. Borşenilor li s-au alăturat ţărani de pe Valea Izei şi a Vişeului. Toţi voiau anularea cererii de anexare a Maramureşului la U.R.S.S. Mişcarea condusă de Mihali a fost însă anihilată în scurt timp. Ștrifundă s-a retras în munţi, dar a fost arestat în 1949 şi a murit în închisoare. Lupta însă abia începuse.

După fraudarea grosolană a alegerilor din 1946, tensiunea şi nemulţumirea maramureşenilor, obişnuiţi a fi oameni liberi şi drepţi, care stau în genunchi doar în biserică, a crescut. La 7 decembrie 1947, studentul Ioan Popşa, fost şef PNŢ Maramureş, a fugit în munţi pentru a scăpa de o iminentă arestare. În toamna anului 1948 i se alătură şi alţi tineri, urmăriţi şi ei de securitate pentru convingerile lor politice: Vasile Popşa, fratele lui Ioan, Mihai Şofron, student din Sighet, Ioan Rusu, student, Ioan Hotea, zis Hricu. În aprilie 1949 li se alătură şi Ştefan Tand, un ţăran din Rozavlea şi elevii Gavrilă I. Iusco, Gavrilă G. Iusco şi Ioan Dunca.

În ianuarie 1949 fraţii Popşa iau legătura cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea din Ieud, membru al PNŢ, urmărit şi el de Securitate. Acesta le acordă ajutor şi suport moral şi devine liderul spiritual al grupului. De asemenea, lărgeşte grupul de ajutorare al fugarilor cu preoţii Alexandru Chindriş şi Vasile Iusco şi călugăriţele Pelagia Iusco, Maria Sas. Membrii grupului Popşa îşi creează legături în comunele Ieud, Dragomireşti, Rozavlea, Vişeu de Jos, Şieu, Botiza, Săliştea şi Borşa. Sunt aprovizionaţi cu arme şi armament, primesc informaţii despre acţiunile securităţii în zonă şi menţin contactul cu familia. Cei care au avut însă curajul să-i ajute au fost vânaţi de securitate, arestaţi în perioada 1949-1950 şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Fraţii Popşa au adunat în jurul lor şi câţiva elevi din Sighet, conduşi de Ştefan Minică, şi săteni din zonă, conduşi de Ioan Zubaşcu din Dragomireşti. Şi aceştia vor fi arestaţi şi condamnaţi într-un proces din 1949.

Scopul grupului Popşa era schimbarea regimului comunist, aşteptând ca semnal al declanşării luptei începerea unui război între URSS şi puterile din occident. La sfârşitul lunii martie a anului 1949 au fost surprinşi la casa unui sătean din Săliştea. Mihai Şofron, unul dintre membrii grupului, a fost arestat.

În mai însă, membrii grupului sunt din nou surprinşi de securitate în casa unui ieudean, iar Lică Popşa este ucis în schimbul de focuri.

Ioan Popşa contactează alţi fugari şi încearcă refacerea grupului, alţi membri se alătură Grupului Ţibleş. Doi dintre ei sunt ucişi însă în schimbul de focuri cu securitatea, iar restul arestaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie.

„Grupul Ţibleşul” a fost cea mai numeroasă trupă de rezistenţă armată din Maramureş. Sub conducerea pădurarului Nicolae Pop, partizanii din Ţara Lăpuşului au reuşit să acţioneze alături de cei din Maramureşul Istoric vreme de patru ani. Partizanii din Ţara Lăpuşului au acţionat împreună cu cei din Maramureş, vreme de 4 ani, sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care horthyştii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea pentru că ajuta pe fugarii ascunşi prin păduri şi erau muritori de foame. Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Paşca, din Târgu Lăpuş, fusese prins ieşind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securiştii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieşit prin uşa din spate, în pădure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca şi s-au unit cu trei partizani maramureşeni. Copiii lui Nicolae Pop Aristina, elevă, şi Achim, ameninţaţi cu arestarea, s-au alăturat grupului. 

Conducător a fost ales Nicolae Pop, cunoscător al pădurilor din zonă. În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutaţi de zeci de localnici. Toţi erau însă urmăriţi informativ, iar teroarea asupra ţăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv, creştea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale "oamenilor de pădure", iar casele lor incendiate. În munţi, în păduri, viaţa este dură. Alimentele se distribuiau cu raţia. Se dormea direct pe pământ, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături, pe zăpadă, sub cerul liber. Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite şi podite cu lemn de fag, apoi acoperite şi camuflate cu frunziş şi arbuşti. Hrana se pregătea numai noaptea, pentru ca fumul să nu-i trădeze. În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor dar, alarmaţi la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau căutaţi şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtăşit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă, de regulă prin trădare. Cei capturaţi au fost judecaţi la Oradea de vestitul general maior de justiţie Alexandru Petrescu. Câţiva au fost împuşcaţi în luptă, între care preotul unit Atanasie Oniga.

Un alt grup puternic de rezistenţă anticomunistă s-a conturat în jurul localităţilor Dragomireşti şi Săliştea de Sus, condus de Ion Ilban.

Era prin 1948. Mulţi dintre localnici au luptat în război, au fost în prizonierat în Rusia şi au înţeles cât de cruntă era teroarea comunistă care s-a abătut asupra ţării. Aşa a apărut o organizaţie anticomunistă formată din oameni tineri, intelectuali sau simpli ţărani, care erau hotărâţi să-şi apere libertatea şi ţara chiar cu preţul vieţii. Gruparea din jurul localităţilor Dragomireşti şi Săliştea de Sus era în strânsă legătură cu Gruparea fraţilor Popşa, care acţiona în zona Ieudului. Dar mişcarea a fost deconspirată rapid. Întâi „au căzut” fraţii Popşa, apoi efectul s-a propagat şi la Dragomireşti.

Membrii grupului au fost descoperiţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului. Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme, şi grupul de partizani s-a mărit. Este vorba despre Ioan Ilban, Ianoş Rubel, Ilie Zubaşcu. Între timp, li s-au ataşat Dumitru Petrovan, Ion Petrovan şi Vasile Ofrim. Celor şase li s-a mai adăugat Ioan Ardelean. În timpul verii au trăit în diferite colibe, iar după venirea frigului şi-au încropit adăpost de iarnă la „Piciorul văii calului”, unde au stat 6 luni, cu excepţia lui Gheorghe Paşca care s-a retras spre comuna Săliştea, unde putea fi mai uşor alimentat de rudele sale, trăind astfel izolat.

În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vânătoare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu securiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului. Într-o zi, au auzit semnalul convenit cu Răchită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi, timp de o lună, au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa. După două săptămâni     s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.

Una dintre primele victime ale grupului de la Dragomireşti a fost Dumitru Paşca, împuşcat mortal în februarie 1950. După ce fratele său a fost ucis, Gheorghe Paşca a plecat spre Săliştea de Sus, cu securiştii după el, conduşi de acelaşi Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiţi oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonţ drept în frunte.

Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soţie, în pădure. Acolo i s-a născut fetiţa, iar în luna mai, 1953, soţia era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de-al doilea copil, Gheorghe, născut în temniţă, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împuşcat tatăl.

Ceilalţi membri ai grupului au păstrat mereu legătura cu familiile prin alţi consăteni, care le-au dat şi alimente şi informaţii. Dar, pentru a-i sili să se predea, anchetatorii le-au terorizat familiile, au eliminat copiii de la şcoală.

Securitatea nu le-a arestat numai soţiile şi copiii, ci şi părinţii, rudeniile, vecinii. Maria Ionescu povesteşte că: „Beciurile de aici ale doctorului Iusco, amândouă, au fost ticsite de oameni luaţi de la treabă şi în felul acesta i-au obligat pe cei fugari, erau 7 fugari, să se prezinte. Au lăsat numai copiii acasă şi în fiecare curte era un soldat care nu dădea voie nici copiilor să meargă la grajd să hrănească animalele sau să le adape. Şi atunci, siliţi fiind, n-au avut ce să facă, s-au prezentat. Dar nu ne-au dat drumul imediat”.

Unul din membrii grupului, Ilie Zubaşcu, a fost capturat şi dus la Securitatea din Sighet, unde a fost ucis în bătaie în timpul anchetei.

Un prim proces al grupului din Dragomireşti, inculpaţii fiind în majoritate din rândul susţinătorilor fugarilor, a avut loc la 3 martie 1951. Au fost condamnaţi în lipsă Ion Şt. Ilban, Ilie Zubaşcu şi Ioan Ardelean la 15 ani de muncă silnică.

Ceilalţi primesc condamnări mai mici (Dumitru Ardelean, 5 ani, Vasile Ţicală „a Lupului”, 6 ani, Vasile Ţicală „lui Grigore”, 5 ani, Dumitru Iusco, 6 ani, Ioan Neţ, 4 ani, Petre Hotico, 4 ani).

După prinderea fugarilor şi arestarea sprijinitorilor apare un nou dosar, care s-a judecat la 13 martie 1951. Cea mai mare condamnare o primeşte Ioan Ilban – 10 ani temniţă grea, restul pedepselor variind între 6 luni şi 7 ani.  

Cu toată represiunea securităţii, rezistenţa anticomunistă din Dragomireşti nu a fost înăbuşită. Evenimentele din Decembrie 1989 au fost prevestite oarecum cu doi ani mai devreme, de o acţiune a unor tineri, care i-au făcut o înmormântare simbolică lui Ceauşescu.

Printre partizanii Maramureşului s-a aflat şi « haiducul » Vasile Blidaru, care din cauza unui conflict cu gestionarul cooperativei din sat a fost pârât ca « duşman al poporului ». A fost arestat, dar a evadat. Pentru a-l sili să se predea, securitatea i-a torturat şi ameninţat familia. A reuşit să fugă din ţară, dar a revenit în 1956 în ţară, iar în vinerea de Rusalii a anului 1958 a fost ucis mişeleşte. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.