Fotografia unei lumi dispărute: Maramureşul, după patru decenii

Dacă fotografia este arta picturii cu lumină, Péter Korniss „pictează” şi cu lumina şi cu timpul. Korniss a descoperit oamenii şi satele Transilvaniei în anii ’60, iar de atunci le înregistrează prefacerile şi contradicţiile, sudând o legătură trainică cu unele dintre „personajele” fotografiilor sale,  urmărindu-le şi imortalizându-le viaţa peste zeci de ani. Celebrul fotograf câştigător al premiului  Pulitzer în 2004 (cel mai important premiu de jurnalism din întreaga lume, decernat în SUA) s-a întors în Maramureş după mai bine de patru decenii pentru o cronică document despre oameni, locuri şi lume. Eroii imaginilor „pozează”, ca în vechile fotografii din secolul trecut, ţinând în braţe pozele făcute de Korniss în urmă cu peste 40 de decenii. Un proiect unic despre o lume dispărută: Maramureşul de altădată şi oamenii lui.

 

 

Povestea lui a început cu o rătăcire în trecut, care a devenit încet căutare, iar mai apoi regăsire. A regăsit o lume dispărută şi s-a regăsit pe sine, transmiţând în „limbaj fotografic” emoţia unei eterne căutări şi regăsiri a timpului pierdut, cu oamenii şi contradicţiile lui. „În toamna anului 1967, prietenul meu coregraf, Ferenc Novák, m-a dus într-un sat unguresc din Ardeal, la Sic. Am sosit într-o sâmbătă seară, chiar la dans. În camera ceţoasă, aburită a unei case vopsite în albastru, cu acoperişul de paie au dansat tineri îmbrăcaţi în port popular de odinioară pe muzica a trei muzicieni mai în vârstă.

Ceea ce am văzut a fost o descoperire pentru mine. M-am gândit că trebuie s-o traduc în limba fotografiei.” Acest moment, de acum aproape 5 decenii, a însemnat începutul călătoriilor documentare a lui Péter Korniss, fotograful maghiar cel mai cunoscut în lume, premiat cu premiul Pulitzer. Această descoperire a fost însă dublă, deoarece a însemnat şi reîntâlnirea fotografului cu locurile natale pe care nu le mai văzuse de douăzeci de ani.

 

Korniss s-a născut şi a trăit până la 1949 în Cluj, apoi s-a mutat împreună cu familia în Budapesta. Aici,  viaţa tânărului părea să decurgă absolut normal. Se înscrisese la Facultatea de Drept, în 1955. Revoluţia anticomunistă din 1956 i-a dat planurile peste cap. A fost exmatriculat şi obligat să facă diverse munci necalificate pentru a se întreţine. „N-am fost un erou”, afirmă Korniss, trecând repede peste acest episod, care i-a marcat decisiv viaţa.

 

Tot căutându-şi de lucru, Peter Korniss a ajuns la „Cooperativa Foto” din Budapesta. „Eram vânzător, căram diverse obiecte pe acolo, trepiede şi altele. Aveam o idee vagă despre fotografie”, recunoaşte artistul. încetul cu încetul, a prins gustul imaginii, şi-a luat atestatul şi a început să lucreze cu Ansamblul de Dans „Bihari”. Şeful ansamblului, căruia Korniss îi spune afectuos Novak-tata (bunicul Novak, n.red.), l-a adus pentru prima dată în satele Ardealului. „Eram din Cluj, dar eram băiat de oraş, nu fusesem niciodată la ţară. Novak m-a adus în 1967 direct la Casa de Dansuri din Sic, într-o sâmbătă, şi nu mi-a venit să cred ce vedeam”, evocă emoţionat Korniss. „Mi-am spus că aparatul foto există anume pentru a surprinde astfel de imagini”, îşi dezvăluie artistul „obsesia” care-l marchează de peste 40 de ani.

 

„Ungaria, în anii aceia, era un spaţiu destul de închis, nu se ştia nimic despre obiceiurile din Ardeal. Când am arătat fotografiile la Budapesta, toţi credeau că sunt cu ansamblul maghiar de stat, cu greu au crezut că sunt imagini cu oameni adevăraţi, din viaţa reală”, relatează Korniss. Tot atunci s-a îndrăgostit definitiv de Maramureş, în special de Ocna Şugatag. Şi, din 1967, Peter Korniss a revenit în Transilvania de mai multe ori în fiecare an. „Simţeam că această lume dispare şi voiam să surprind contradicţiile vieţii”, adăugă el. O parte din fotografiile sale au caracter documentar, dar majoritatea sunt „regizate”. „Am mutat studioul foto în casa oamenilor pe care i-am fotografiat”, dezvăluie fotograful.

El surprinde astfel personajele chiar în mediul în care acestea trăiesc zi de zi, cu toate paradoxurile aduse de civilizaţie. Spune că, locurile lui preferate din Transilvania sunt Sic, Mara şi Şugatag. Nu ştie cum să-şi descrie pozele, pentru că spune că sunt personale, subiective.

 

Dar a revenit la locuri, şi mai ales la oameni: „Când am început mai apoi să fotografiez, cu prilejul deselor reveniri, eram familiarizat deja cu portul popular transilvănean şi cu formaţiile de dans tradiţional. Nu mai îmi păreau extravagante. Obiceiurile locului ar fi atras pe oricare alt fotograf, dar eu ştiam că mai devreme sau mai târziu toate acestea aveau să dispară. Credeam că aparatul foto are o importanţă specială în păstrarea acestor tradiţii pentru vremurile care vor veni”, spune Péter Korniss.

 

Anul 1990 a adus schimbări majore peste tot în lume, dar mai ales în Europa de Est, o zonă extrem de sensibilă din punct de vedere politic. „Cred că acestea ne-au afectat pe toţi, afirmă fotograful maghiar. Transformările au fost mult mai radicale şi s-au văzut mult mai repede în lumea satului, bine izolată până atunci economic şi social, fapt care ajutat mult la păstrarea tradiţiilor. Pentru ochiul fotografului, aceste schimbări erau dese şi vizibile. Vroiam să-mi continuu proiectele, aşa că m-am simţit obligat să revin în satele cunoscute pentru a lua pulsul noii vieţi. Cultura tradiţională dispărea în faţa ochilor mei, iar eu eram martorul implementării noii culturi globale. Am fost norocos să pot documenta transformările prin care trecea satul transilvănean. Aceste transformări fac obiectul celei de-a doua părţi a proiectului «Inventory» şi partea dominantă a celui de-al doilea proiect, «Attachement»”.

 

Zilele trecute, Korniss a revenit din nou în Maramureş şi, însoţit de fotoreporterul GAZETEI, Silviu Gheţie, a căutat oamenii şi locurile pe care le-a fotografiat acum mai bine de patru decenii, sat Şugatag, Giuleşti şi Deseşti.  De altfel, a creat legătură personală cu „personajele” sale. „Am legături cu majoritatea oamenilor pe care i-am fotografiat”, spune Peter Korniss. Cu unii dintre ei artistul ţine legătura de vreo 30 de ani, iar altora le-a fotografiat şi copiii sau chiar nepoţii. Mai mult, fotografiile reprezintă un document despre transformările Maramureşului. Aceste fotografii vor fi expuse anul viitor. Mai mult, şi-a conturat o nouă temă, zonă de cercetare în zona Negreşti Oaş.

 

Fotograful nu crede că există un anume motiv pentru care lumea tradiţională se schimbă rapid. E pur şi simplu procesul de globalizare care a cuprins omenirea, mai ales în ultimele două decenii. Într-o lume care se transformă foarte repede, interlocutorul nostru nu acordă prea multe şanse de supravieţuire culturilor rurale.

 

„Tot ce putem face, spune artistul fotograf, e să păstrăm elementele sale în cărţi, muzee, în înregistrări audio-video şi în fotografii. Pentru mine, cea mai înaltă valoare a culturii acestor mici comunităţi este puternica legătură care se naşte între oameni. Cred că dispariţia acestor comunităţi este o pierdere uriaşă nu numai din punct de vedere cultural, cât şi ca relaţionare umană. Devenim, cu certitudine, mult mai săraci fără ele”.

 

 

În 1987 i s-a cerut de revista GEO să facă nişte reportaje despre Transilvania. Pentru francezi, era interesant cum arătau acele sate şi de ce trebuiau distruse de către comunişti. Cu aceste materiale a intrat „oficial” în breasla internaţională. Într-o zi a primit un telefon de la Washington. „Vroiau un reportaj despre câinii de la stână. Era în anii ’90. Nu ştiam care sunt rasele de câini care „lucrează” cu ciobanii. Făceau un număr special pe tema asta. Mi-au dictat la telefon cinci rase de câini. Aşa a început colaborarea cu National Geographic” spune amuzat artistul. Premul Pulitzer Memorial l-a primit din partea familiei Pulitzer din SUA, dar mai aproape de suflet îi este Premiul Kossuth, cu atât mai mult cu cât el a fost primul fotograf încununat cu această distincţie. „Acum aproape 41 de ani am surprins o nuntă (arată spre o fotografie expusă). Aici este băiatul acestei mirese, acum e mare, a trecut de vârsta adolescenţei. Au venit şi ei la expoziţie, alături de tânăra pe care am botezat-o cu mulţi ani în urmă. A fost o surpriză extraordinară” adaugă cu emoţie Peter Korniss.

 

 

„Ca fotograf documentarist am dorit să fiu întotdeauna obiectiv, dar în sinea mea am ştiut că acest lucru e imposibil. Am ştiut că natura mea, felul meu de-a fi, cunoştinţele mele acumulate şi sentimentele pe care le am îşi pun amprenta asupra a ceea ce văd şi a felului în care văd şi fotografiez. Mesajul imaginilor mele se conturează astfel inevitabil, înainte ca eu să apăs pe butonul declanşator”.

Péter Korniss

 

 

„Credeam că fotografia mă va apropia şi mai mult de artă şi îmi va prilejui întâlniri cu oamenii pe care-i consideram cei mai atractivi în domeniu. Nu m-am înşelat”.

Péter Korniss