Fosta APSA și fosta Fabrică de pâine - tărâm irlandez. De 15 ani ruine și bălării

În mai multe numere ale minunatului nostru săptămânal am scris și descris falimentul industriei băimărene. Un faliment produs, ”dirijat” în multe situații de interese obscure ale unor potentați, de aici sau de aiurea. Rând pe  rând, întreprinderile orașului au fost închise. Apoi, vândute, făcute praf de cumpărători, demolate și duse la  fier vechi după care a urmat în mai multe cazuri reconversia imobiliară,  fie în imobiliare, fie în complexe comerciale. Încet dar sigur, Baia Mare a devenit un oraș al comerțului.

Zeci de mii de locuri de muncă, capacități de pro­ducție importante au dispărut.Toate au ajuns un morman de ruine. „Mândria industriei socialiste” a ajuns moloz, colțuri de clădiri abandonate, asta în cazul celor care au mai rămas, pe ici-colo.În multe părți ale orașului nu se mai vede nimic din componenta industrială. Tinerii băimăreni nu știu că în locul X a fost o fabrică. Poate nici nu mai are importanță. Dar este bine să nu uităm de unde am plecat. Au mai rămas locuri care sunt mărturia unei industrii cândva înfloritoare și dovada vie a incompetenței politicienilor care au condus  decenii după Revoluție. Din orașul cu o puternică industrie minieră și metalurgică, Baia Mare și Maramureșul au devenit piețe de consum și zone de shopping.

În locul coloșilor industriali au rămas doar cartiere rezidențiale și centre comerciale. În teorie, în practică nici măcar atât. Multe posibile cartiere de locuit au fost prezentate ca investiții dar nu au mai fost realizate. Crizele financiare ce au zguduit lumea din 2008 încoace, i-a determinat de dezvoltatori să închidă afaceri aici, în toată România. Baia Mare tânjește după perioada în care era o mare putere industrială. La începutul anilor 90, eram peste Cluj, din punct de vedere economic. Mai mult, Baia Mare și-a dorit, își dorește să nu fie izolată, lăsată de izbeliște de cei care ne conduc. După ce industria orașului a fost  rasă la propriu, a urmat un soi de acalmie, care continuă din acest punct de vedere.
În multele noastre drumuri prin oraș, am văzut, revăzut platforma industrială de la capătul străzii Mihai Eminescu. Acolo a fost una din marile întreprinderi băimărene: APSA și tot acolo a fost Fabrica de pâine din perioada comunistă. Ne aducem aminte de pâinea din acele vremuri. Chiar dacă multe nu erau, sau nu existau, pâinea din Baia Mare, cornurile, batoanele erau foarte bune.
Acum, ruinele care mai sunt în picioare veghează la capătul orașului să nu uităm că acolo a fost cândva o puternică întreprindere. Ne-am oprit să facem câteva fotografii la Fabrica de pâine. După mai multe ture am găsit poarta de intrare. Vai și-amar de ea poartă! În curtea fostei fabrici, dacă o putem numi așa, un agent de pază al unei firme băimărene. I-am spus că dorim să face niște fotografii cu ruinele din depărtarea apropiată. Ne-a spus că vorbește cu „Șefu”. După o dis­cuție telefonică subaltern-șef am primit telefonul să explic șefului ce vreau pe  acolo. I-am explicat și șeful mi-a explicat la rândul lui că nu se poate. Că trebuie să  vorbesc cu cineva din grupul acționarilor ce dețin zona. Un grup de acționari internaționali ce au un reprezentant la București. Am privit ce se putea vedea de acolo. Câteva  hale din care mai existau fațada, mult moloz, dărâmături, vreo  trei câini ce mă priveau liniștiți, dar și cu părul ușor zbârlit. Am ieșit și am făcut o fotografie de pe domeniul public.

Am mers mai jos, să vedem cum este la APSA. Mașina redacției s-a oprit cam unde a fost cândva poarta. Toată zona este acoperită de copaci uriași și mai mici ce își lasă ramurile peste gardul din beton. Dar poarta nu mai există. Totul a fost zidit. Am mers până în capătul gardului, nici-un loc prin care ai putea intra. Acolo, un magazin în care un ins își făcea de lucru. Mi-a spus cu o juma de gură că nu se poate intra, că totul aparține primăriei și  că paznicii sunt vigilenți și amendează orice încercare de intrare în interiorul fostei fabrici. Era evident că nu era așa. Fosta APSA nu aparține de primărie. Ne-am mai dus de-a lungul gardului și nu am găsit nimic. Cineva ne-a spus că se intră de pe strada ce merge spre REMAT. Am plecat încolo, dar am găsit o poartă închisă și o remiză pentru paznici dărăpănată, ca și restul clădirilor de acolo. Până la urmă am renunțat. Nu se poate intra la fosta fabrică, cel puțin nu am găsit. De departe se văd ruinele și mai ales copacii ce au invadat orice spațiu dintre clădiri, un fel de-a spune clădiri. Sunt și conducte sparte din care curge încet apă ce a ajuns în strada principală. Ce mai, un loc părăsit, uitat, abandonat.
În redacție am activat sursele noastre și am reușit să găsim reprezentatul firmei, grupului de firme care dețin fosta APSA și fosta Fabrică de pâine. Înainte de a vorbi cu acesta, am revăzut și refăcut un istoric al celor două societăți.
Societatea APSA SA Baia Mare a fost înființată în 1 iulie 1949, având ca bază inițială obiective aflate în administrarea orașului, dar și câteva ateliere particulare naționalizate și circa 300 de salariați. În 1959, la această societate au intrat în fabricație piesele de schimb auto pentru Uzinele Steagu Roșu din Brașov. Din 1963, 74% din producția de la APSA este axată pe fabricarea pieselor de schimb, cifră care-i conferă statutul de furnizor numărul 1 cu piese și accesorii auto pentru toate mărcile de autoturisme, autoutilitare, autocamioane și autobuze fabricate în România. APSA asigura în totalitate și necesarul de piese pentru Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. Iar din 1966 a început fabricarea produselor pentru export. Prima comandă: ligheane pentru pescuit oceanic pentru Senegal-Africa. Din 1974, APSA devine și exportator de piese de schimb și accesorii auto pentru firma Wihag din Germania, și din aceeași perioadă extinde exporturile cu diferite sortimente de piese turnate, forjate și utilaje în mai multe țări.

APSA a fost și prima întreprindere mara­mureșeană care a introdus un sistem informatic. În 1976 a început și exportul de ambreaje și discuri de ambreaje Balbancor pentru Bulgaria. În 1985 APSA a devenit al doilea producător de pistoane și set motor pentru motoarele Diesel, Raba și Saviem. Dar, în mod ironic, tocmai rentabilitatea a dus societatea spre decădere. Concret, având o gamă de 307 produse finite și un raport calitate-preț atractiv, societatea băimăreană a intrat în vizorul FPS pentru privatizare, proces care a însemnat începutul sfârșitului „epocii de aur” a societății.
În februarie 1999, pachetul majoritar de acțiuni de la APSA este scos la mezat de FPS. Și apar doi pretendenți: firma Wihag, partener al APSA din 1974, și o societate băimăreană, AMA SRL. Deși tehnicii și sindicaliștii au susținut oferta nemților, FPS a vândut ac­țiunile firmei AMA SRL.
Numai că societatea nu a achitat contravaloarea acțiunilor în termen, așa că FPS a considerat contractul de vânzare-cumpărare nul. A urmat o altă licitație în toamna aceluiași an, câștigată de această dată de firma germană care a și plătit suma de 10,4 miliarde de lei. Președintele Consiliului de Ad­ministrație de atunci a promis investiții importante, numai că acestea s-au lăsat așteptate. Unul dintre motivele vehiculate a fost numărul proceselor intentate de AMA SRL împotriva FPS prin care se contestă calitatea de acțio­nar majoritar a nemților.

În urma unei sentințe nefavorabile, în 2000, nemții au amenințat cu retragerea, fapt care a fost interpretat de autorități drept o condamnare la faliment. În aceeași perioadă, cazul a ajuns și în Parlament, solicitându-se rezolvarea problemei pentru ca cei aproape 1.000 de salariați să nu-și piardă locul de muncă. Nemții nu s-au retras din afacere, dar încet și sigur societatea a alunecat pe o pantă descendentă și o bună parte dintre sa­lariați tot și-au pierdut locul de muncă.
La data privatizării, APSA avea peste 1200 de angajați, iar la data începerii procedurii de lichidare, circa 400. Liderii sindicali de la APSA au susținut prin diferite memorii și plângeri că autorii falimentul sunt tocmai cei care au fost considerați salvatorii APSA: reprezentanții firmei Wihag. A urmat vânzarea, într-un final spre firma ADALMONT SRL, un dezvoltator imobiliar irlandez.
Ulterior, aceeași companie a cumpărat și activele fostei fabrici de pâine. Pe locul celor două întreprinderi foste comuniste urma să se construiască unul dintre cele mai mari cartiere rezidențiale din Baia Mare. Concernul irlandez dorea un proiect mixt imobiliar-comercial: cartier rezidențial, spaţii comerciale, birouri și un hotel. „Cartierul irlandez” a fost cotat ca primul și cel mai important cartier rezidențial din Baia Mare. Pe lângă stilul arhitectural, cartierul urma să aibă foarte multe zone verzi și să fie foarte „aerisit”.
Înălțimea clădirilor era planificată între două şi opt etaje, la parterul blocurilor urmau să fie amenajate spații comerciale și, de asemenea, proiectul prevedea 1800 de locuri de parcare (subterane și supratera¬ne) și patru „turnuri”, 3 cu 11 etaje și unul cu 15 etaje. Numai că pro¬iectul a rămas în faza de obținere a autorizațiilor de demolare. Criza financiară din 2008 a pus capăt și acestui proiect.

În 1996 a început privatizarea societății de Morărit și Panificație care a cuprins la acea dată: sediul de pe strada Mihai Eminescu (lângă APSA) unde era sediul central și Atelierele 1 si 2, patiseria, sectia specialități și secția de paste făinoase. Tot în Baia Mare era Atelierul 3, pe Simion Bărnuțiu și Moara de grâu de pe strada Minerilor, secția de producție din Baia Sprie, din Cavnic, Târgu Lăpuș și Băiuț. Nimeni nu avea pachetul majoritar de acțiuni, pentru că de la director la ultimul angajat aveau certificate și apoi au apărut cupoanele. Totuși, cele mai multe acțiuni le aveau directorii, șefii de pro­ducție și de birouri. La privatizare mai erau 800 de angajați.În primii doi ani post-privatizare, situația nu s-a schimbat semnificativ. Ba chiar, până în 1998 cuponarii au încasat dividente regulat. Numai că în scurt timp, au început problemele. Societatea acumulase datorii, motiv pentru care s-a pregătit o strategie de vânzare.
În 2000 s-a vândut sediul de pe Eminescu la o fabrică de pantofi care a funcționat 2 ani și a dat faliment. Au adus mașinile de cusut pantofi și au dus cuptoarele și alte utilaje la fier vechi. Atunci s-au vândut și activele din Baia Sprie, secția de patiserie, Atelierul 3, Cavnicul, și mai târziu au vândut Târgu Lăpuș prin 2002. Numai că, greșeala a fost că datoriile acumulate nu s-au împărțit, ci toate au fost puse pe Moară. Așa că moara de pe strada Minerilor a rămas cu datoriile eșalonate, iar cei deștepți au rămas cu activele.
Secția din Baia Sprie a fost cumpărată la valoare de inventar, curte, spații, mașini, tot ce deținea la ora aia. Culmea că, despărțite, toate au funcționat și toți au acumulat mult. Important în această poveste e că sediul central al întreprinderii, de pe strada Eminescu, a fost vândută irlandezilor ce au vrut să facă un cartier de locuințe.