Forţa de muncă din Maramureş, între criză şi lipsă de oportunităţi

În ultimul sfert de secol, piaţa forţei de muncă din Maramureş e sfâşiată de un paradox aparent ciudat: tinerii pleacă peste hotare acuzând lipsa de oportunităţi, iar angajatorii se plâng că nu găsesc forţă de muncă. Anual, mii de absolvenţi îngroaşă rândurile şomerilor fără să încerce măcar să-şi găsească un loc de muncă, iar şcolile profesionale rămân, în continuare, un vis frumos, deşi alte judeţe au demonstrat că se poate. Statistic, 60% dintre maramureşeni fac parte din categoria populaţiei inactive. Urmează analiza sumbră a unui fenomen cu efecte importante pentru judeţ: criza forţei de muncă.

 „Ce vrei să faci după bacalaureat? Unde vrei să lucrezi?”. „Nu ştiu, nu

m-am gândit, deocamdată stau acasă câteva luni, primesc şomaj şi apoi vedem. Nu merită să lucrez pentru 8 milioane pe care oricum îi primesc de la părinţi”. Este realitatea dură şi răspunsul sec pe care îl dau majoritatea absolvenţilor de liceu sau facultate. An de an, după examenele de bacalaureat sau licenţă, rândul şomerilor creşte considerabil. Unii nici nu îşi caută un loc de muncă, alţii sunt decişi să plece peste hotare pentru că spun că aici nu găsesc oportunităţi. În acest timp, angajatorii se plâng că nu găsesc forţă de muncă calificată sau dornică să se califice. Acest paradox se reflectă într-o statistică rece şi sumbră: azi, 60% din populaţia judeţul e inactivă deşi, tot statistic, nu stăm rău la capitolul şomaj.

În 1990, Maramureşul avea 173.500 de salariaţi, dintre care 137.200 erau muncitori. Aproape jumătate din numărul locurilor de muncă erau oferite în industrie. Astăzi, Maramureşul are doar 86.300 de salariaţi, iar industria judeţului a devenit aproape inexistentă. Cei mai mulţi lucrează în domeniul serviciilor. Dar corect e: cei mai mulţi nu lucrează în Maramureş. Fie sunt plecaţi în străinătate, fie sunt pensionari, fie şomeri. Cum s-a ajuns aici?

Evident, prima cauză e vidul imens care s-a creat între cererea de pe piaţa forţei de muncă şi oferta. Desfiinţarea şcolilor profesionale a avut un efect devastator. Azi, în alte judeţe funcţionează astfel de şcoli realizate în parteneriat cu agenţii economici, iar 80-90% dintre absolvenţi sunt angajaţi imediat ce termină şcoala. În Maramureş şcolile profesionale au rămas la stadiul discuţiilor, deşi un parteneriat între Eaton şi Primăria Fărcaşa a demonstrat că se poate: acolo a fost deschisă prima şcoală profesională din mediul rural.

Acum, Instituţia prefectului încearcă să lege acest fir dintre şcoală şi angajatori, dar pentru anul şcolar 2016-2017 e deja prea târziu. Prefectura a convocat două întâlniri pe tema învăţământului profesional dual, la care au fost invitaţi să participe agenţii economici care şi-au arătat disponibilitatea de a susţine acest demers.

Instituţia Prefectului a arătat că: „Reprezentanţii firmelor au arătat că îşi doresc să contribuie la pregătirea forţei de muncă tinere, prin înfiinţarea sau sprijinirea unor clase ai căror elevi să se specializeze în diferite meserii, necesare funcţionării acestor agenţi economici.

Clasele vor funcţiona în cadrul şcolilor profesionale din Maramureş, iar elevii vor fi stimulaţi atât cu burse din partea statului (200 lei lunar), cât si cu burse oferite de societăţile comerciale partenere celor mai merituoşi şi harnici dintre ei.

Nu va fi vorba despre efectuarea unei perioade de practică, ci de îmbinarea permanentă a teoriei cu practica desfăşurată în halele de producţie ale firmelor partenere, în aşa fel încât, la finalul celor trei ani de pregătire, tinerii să fie capabili să lucreze efectiv în domeniul în care s-au specializat”.

Un astfel de tip de învăţământ, nou pentru Maramureş, dar care funcţionează deja cu succes în Occident şi în unele zone din România, este absolut necesar atât din punctul de vedere al tinerilor, cât şi al agenţilor economici care se plâng că sunt nevoiţi să îşi califice angajaţii la locul de muncă, întrucât de pe piaţa forţei de muncă lipsesc meseriaşii. Dar până acolo e încă cale lungă.

Dacă vorbim de universităţi, din păcate, calitatea absolvenţilor se reflectă tot în statistici, astfel încât multe dintre acestea sunt numite, pe bună dreptate „fabrici de şomeri”.

Angajatorii se plâng că astăzi CV-ul unui potenţial angajat nu mai spune nimic: „acum câţiva ani, o diplomă garanta oarecum anumite capacităţi şi cunoştinţe, astăzi sunt absolvenţi de facultate fără minim de cunoştinţe, nu ştiu să utilizeze un word sau un excel”, spune un angajator sub protecţia anonimatului.

Apoi, toţi angajatorii se plâng că majoritatea tinerilor absolvenţi au pretenţii financiare mari înainte să demonstreze ce pot: „nu mai au răbdare să acumuleze cunoştinţe şi să parcurgă etape, vor să fie direct manageri”.

Problema esenţială e însă educaţia, primită atât la şcoală, cât şi în familie.

Profesorii se plâng că: „dacă atunci când împlinesc 18 ani majoritatea copiilor primesc de la părinţi cadou şcoala de şoferi şi o maşină, de ce să mai lucreze? Primesc prea uşor şi prea mult de acasă, nu sunt nevoiţi să câştige ei”.

Din cauza lipsei forţei de muncă, mulţi au renunţat la producţie.

Maria Pop, expert care conduce o firmă de consultanţă spune că a renunţat la producţie tocmai din cauza lipsei forţei de muncă şi a fluctuaţiei: „În primul rând angajatorii nu-şi găsesc oameni, că nu sunt calificaţi. Un întreprinzător, dacă vrea să-şi angajeze oameni pe producţie, trebuie să-i instruiască, să investească bani, şi după ce e instruit şi calificat, omul pleacă la concurenţa lui pentru 20 de lei în plus. Eu am păţit asta. Aveam la un moment dat o societate de producţie, aveam 14 angajaţi, şi vara plecau cu bicicleta, stăteau în Satu Mare şi plecau peste graniţă, în Ungaria la cules de căpşuni şi castraveţi.

Şi au venit înapoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „nu ne luaţi înapoi, că avem şi noi copii?”. Problema e că nu avem şcoli profesionale, în alte judeţe funcţionează cu succes: Cluj, Braşov, Sibiu. Am fost la un program în Cluj acum doi ani, aveau profile pe transport, pe prelucrări prin aşchiere, au activat vechile ateliere, au semnat protocoale cu agenţii economici şi mai mult de 80% dintre absolvenţi erau angajaţi cum ieşeau de pe băncile şcolii. Eu personal am renunţat la producţie din cauza lipsei de personal şi a fluctuaţiei acestuia. Nu vroiau cărţi de muncă, vroiau la negru, ca să nu se lege juridic cumva de angajator”.

Astăzi, în domeniile de construcţii, mulţi patroni preferă angajaţii de peste 40 de ani pentru că: „sunt obişnuiţi cu munca, au altă atitudine faţă de muncă. Cei tineri, înainte să întrebe ce au de făcut întreabă ce salariu li se oferă şi care e programul, dacă se poate ar vrea doar  ore. Nu e o regulă, dar cei mai mulţi aşa gândesc”.

Din păcate, nici fondurile consistente venite pin defunctul POSDRU pentru calificarea şi recalificarea forţei de muncă nu a reuşit să rezolve problema. Cei care au lucrat pe aceste proiecte recunosc că au găsit greu cursanţi şi că, cei mai mulţi au participat la cursuri doar pentru stimulentele financiare.

Maria Pop spune că: „Pe programele noi POCU sunt nişte măsuri pe ucenicie, primeşti o subvenţie, angajatorul primeşte şi el timp de un an o subvenţie pentru cel angajat. Şi vorbeam cu potenţialii angajatori, care sunt interesaţi, dar toţi au întrebat cum se pot asigura că cel instruit nu pleacă după ce se termină programul.  Din cinci firme pe care le-am întrebat, toate au pus aceeaşi problemă”.

Există însă şi un alt revers al medaliei. Vă dăm doar un exemplu: Răzvan, un tânăr absolvent de arhitectură care s-a străduit în România trei ani să-şi încropească un viitor şi o carieră. Nu a reuşit. A plecat în Norvegia, a pornit de la munca de jos şi în doi ani a ajuns să câştige 4.200 de Euro lunar, ca arhitect pe o platformă maritimă. Acelaşi om, aceleaşi capacităţi, ţări diferite. Atunci, de ce ne mai mirăm că maramureşenii şi românii pleacă, în continuare, în străinătate? Răspunsul e simplu: câştigă mult mai mult, au mult mai multe oportunităţi. Iar Maramureşul rămâne rupt între cele două realităţi, ambele adevărate: potenţiali angajaţi care caută angajatori şi angajatori care caută angajaţi. Două căutări care pot fi armonizate dacă există o strategie în educaţie în primul rând. Altfel efectele vor fi devastatoare: economic, social, demografic.

Tot mai puţini şi mai inactivi

Populaţia Maramureşului scade de la an la an. Conform ultimelor date furnizate de Direcţia Judeţeană de Statistică, în Maramureş sunt aproximativ 527.000 de locuitori, 60% dintre ei făcând parte din categoria populaţiei inactive. Reducerea populaţiei Maramureşului este cauzată de scăderea sporului natural şi de migraţia cetăţenilor în alte ţări sau judeţe. Îngrijorător este faptul că de la an la scade şi populaţia activă a judeţului.

Resursele de muncă sunt într-un procent de 56,72% din populaţia totală, adică 299.100 de locuitori, iar cele ocupate doar 199.400, respectiv 37,82% din populaţia totală.

La data de 31 decembrie 2015 efectivul de salariaţi a fost de 100.700 de persoane, reprezentând 19,10% din totalul populaţiei.