Florica Bud, un scriitor enigmatic

Nu este dificil să vorbeşti cu Florica Bud, dar în momentul în care deschizi dialogul constaţi că ai în faţa ta un scriitor dedicat scrisului, dar care are o comoditate a creaţiei ce o aşează într-o zonă ferită de ochii publici. Adică, nu prea iese, nu prea merge decât la manifestările unde trebuie să conducă sau să vorbească.

Casa în care stă, pe o stradă liniştită din Baia Mare, are un gard frumos, dincolo de care doi căţei, cândva ai străzii, te privesc liniştiţi, dacă îţi vezi de drum. Au fost cinci, dar trei s-au dus. Familia Bud iubeşte câinii şi îi îngrijeşte ceea ce arată o sensibilitate proprie creatorilor, celor care produc hrană pentru suflet.
Se pare că atunci când s-au împărţit harurile, pentru Florica Bud, dar şi pentru Nicolae Bud, harul scrisului a fost pus la loc de cinste.
În casă, am intrat într-un birou în care se lucrează atunci când ideea vine, am văzut pe un perete rafturile bibliotecii, nu este singura, în care cărţile anilor ce au trecut sunt aşezate în locaşurile potrivite pentru cei doi Bud.
Nu este complicat să vorbeşti cu Florica Bud, dar este complicat, în acelaşi timp. Scriitoarea băimăreană ar vrea să îţi povestească totul, să îţi explice toate secretele lumii şi uneori pleacă de la o întrebare şi ajunge la o alta nepusă. Am discutat, nu foarte mult, în interiorul timpului avut la îndemână, era totuşi săptămâna de dinaintea Sărbătorilor de Paşti, şi Florica Bud conducea ostilităţile de pe frontul curăţeniei de primăvară şi al pregătirilor pentru marea sărbătoare.
Înainte de a da drumul înregistrării scurtului dialog, punem pe hârtie una dintre cele mai complete caracterizări făcute de specialiştii în ale scrisului. Iată ce a scris cunoscutul critic literar Irina Petraş despre scriitorul băimă–rean: „Dacă reuşeşti să treci dincolo de «volubilitatea feminină» descoperi gravitatea şi atent cumpănita judecată faţă în faţă cu lumea. Umbrele voioşiei la vedere se întind în subtext, dim­preu­nă cu speranţa calmă că lucrurile ar pu­tea fi mai bune. Florica Bud nu aşteap­tă ca ele să se facă singure mai bune. Dinamică, verticală, empatică, gene­roasă, pune neobosit ţara la cale, scrisul fiind pentru ea nu doar o inegalabilă bucurie, ci şi, ca pentru orice ardelean care se respectă, o datorie de împlinit”.
Am vorbit despre primele cărţi, despre dorinţa de a scrie, deşi Florica Bud este la bază inginer.

„Am început să scriu în clasele primare, la Ulmeni, unde regretatul poet Emil Florescu a făcut un cenaclu la şcoala generală de acolo. Practic, am început să scriu după 1989. Am început să frecventez Cenaclul Arta condus de Ştefan Belu. Primele mele creaţii au fost primite bine, dar parcă aş fi putut şi mai bine. Au fost momente în care eram tentată să renunţ, dar totuşi am continuat şi nu regret niciun moment. Prima carte pe care am scos-o în 1993 - «Iubire, sunt un obiect nezburător», o colecţie de proză scurtă. Au urmat două cărţi de poveşti din ciclul «Nu-Motanul», apărute la Bucureşti. Apoi, «Cui îi place şcoala», o carte pentru adulţi şi copii. În 2000 a apărut «Billclintonienii». A urmat o perioadă de linişte în care nu am mai scris nimic. Poate a fost o perioadă de căutări.
În copilărie mi-ar fi plăcut să cânt la pian, la vioară, mi-ar fi plăcut să fac teatru, dar nu a fost să fie. M-am înscris în diverse trupe de teatru de amatori, de dans, dar cei de acolo nu au fost serioşi şi am renunţat pe parcurs, fără multe regrete. Aşa m-am apucat de scris, chiar dacă primele mele producţii literare, sub forma unui volum, au apărut câţiva ani mai târziu. Nu am o viaţă atât de palpitantă pentru a face subiectul unei cărţi, dar am creat personaje care, vrând nevrând se folosesc de simţirile mele, de ceea ce sunt ori am dorit să fiu. Scriu când am răgaz, printre picăturile activităţilor zilnice, deşi aş prefera să stau toată ziua să citesc. Fac parte dintre cei pentru care cartea este un drog.
Am făcut o pauză de cinci ani. Nu am mai dorit să scriu nimic. Poate am fost dezamăgită de lumea literară. Poate am fost dezamăgită de faptul că ar fi trebuit să am o rubrică permanentă într-o publicaţie pe care am ajutat-o să existe, am sprijinit-o… Pauza de cinci ani a fost bună şi nu a fost bună. La un moment dat, în 2005 am primit vestea că am apărut în Dicţionarul Scriitorilor Români, editat de Academia Română. Atunci m-a apucat ruşinea! Dar reîncălzirea a fost lungă şi grea. Au fost momente în care mă întrebam dacă are rost, dar am mers înainte, iar în 2005 a apărut prima carte de după pauza pe care mi-am impus-o: «Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi». În 2007, «Mariatereza sunt eu», volume pentru copii, iar în 2009, «Reparăm onoare şi clondire». După vreo doi ani am scos volumele «Secol de vânzare» şi «Mi-e dor de-o pohtă bună». Am participat la mai multe festivaluri, am primit mai multe premii importante, mai ales pentru mine. Colaborez la Nord Literar, unde am o rubrică permanentă şi cu o publicaţie din Cluj şi din Satu Mare. Deşi multă lume crede că scriu mai ales poezie, volumele de proză sunt cele mai multe”, ne-a spus Florica Bud.
În ultima perioadă, scriitoarea din Baia Mare a mai scos volumele: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex”, „Oglindă în timp” şi o traducere în limba engleză a volumului „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”. 
Am plecat din casa familiei Bud, lăsând în urmă cărţile, multe cărţi pe care Florica şi Nicolae Bud le-au scos de-a lungul timpului, şi doi căţei fericiţi, aşezaţi în curtea verde a familiei, la soarele generos de început de primăvară. Desigur, o uşoară briză, aromă de carte nouă ce va apărea în curând şi-a făcut simţită prezenţa prin zâmbetul enigmatic al Floricăi Bud, atunci când am întrebat-o de viitoarele apariţii literare.        
 

„Nu am o viaţă atât de palpitantă pentru a face subiectul unei cărţi, dar am creat personaje care, vrând nevrând se folosesc de simţirile mele, de ceea ce sunt ori am dorit să fiu. Scriu când am răgaz, printre picăturile activităţilor zilnice, deşi aş prefera să stau toată ziua să citesc. Fac parte dintre cei pentru care cartea este un drog”.
Florica Bud