Fereastra închisorii / Sancta simplicitas

Celebrele cuvinte, rostite în pragul morţii la 1415, de către reformatorul protestant praghez Jan Hus, evocă peiorativ „vrednicia” simplităţii populare a unei băbuţe, care, văzând că acesta urmează să fie ars pe rug, s-a preahărnicit întru numele credinţei să strângă şi ea un braţ de vreascuri criminale, pentru înteţirea focului cel aducător de îndreptare veşnică celui cumplit păcătos şi duşman al dogmelor bisericeşti.

Dincolo de disputele şi nuanţele teologice ce se întrec în sofisme rafinate, ori în contre abstracte, simplitatea este cu adevărat un lucru sfânt. Nu ne referim aici nici la conceptul protestant, nici la nătângeală, nici la rudimentar ori primitivism. Ci, la acea simplitate ce coboară din Cer în inima oamenilor, luminându-i spre a trăi în chip neprefăcut lucrurile adevărate şi mântuitoare.

Toţi oamenii mari întru duh ai acestei lumi, cunoscuţi sau ba, au trăit simplu, dar înalt. Nu au avut nevoie nici de filosofii sofisticate, nici de lucruri complicate. Un om care trăieşte tradiţional, adică simplu, are mai multe şanse la fericire decât cel scufundat în modernitate. Fiindcă universul său este plămădit după o arhitectură binecuvântată şi acordată profund la dumnezeirea fiinţei umane.

Una este să-ţi petreci vremea după rânduială, de la răsăritul la apusul soarelui, alta este să te culci la răsărit şi să te trezeşti către amiază şi să-ţi limpezeşti mintea către apus. Una este să faci transhumanţă, prin plaiuri alpine şi văi de munte, alta este să nu vezi cerul de betoane. Una este să asculţi liniştea rece a unei seri de toamnă în marginea pădurii, alta este să-ţi fereşti urechea de zgomotele civilizaţiei.

Simplă şi uşoară este fericirea, complicată şi grea trista vieţuire. După chipul şi asemănarea fiecăruia. Şi după vrerea noastră, fiindcă Dumnezeu ne îndeamnă la un singur lucru: simpla mântuire.