Fereastra închisorii / Numai noi…nimeni altcineva

Prea des mi se întâmplă să citesc sau să aud pe viu opinii aspre, chiar mânioase, despre mântuire. Care, din câte pot să-mi dau eu seama, e un proces delicat, a cărui mister şi balanţă nu o cunoaşte nimeni, decât însuşi Dumnezeu. Văd monahi sau clerici orto­docşi, de la noi dar şi din părţile mai su­dice ale ortodoxiei, care afirmă tăios că nici mai mult nici mai puţin singura credinţă adevărată şi opozabilă divinităţii este ortodoxia. Sau, chiar mai mult, că mântuirea este con­diţionată de calitatea de ortodox.
Sunt ortodox şi consider ortodoxia ca fiind cea mai frumoasă şi mistică cărare spre Dumnezeu şi mântuire.
Dar cred profund şi în faptul că pe muntele universal al credinţei sunt şi alte cărări care duc spre lumina cea sfântă.
N-am să pot gândi niciodată că un catolic, crescut în curăţenie sufle­tească şi muzică gregoriană, care toată viaţa sa l-a urmat în fapte şi credinţă pe Hristos nu se poate mântui doar pentru că nu e ortodox.
Desigur, exemplele ar putea continua, aproape nenumărat.
Milostenia, blândeţea, simplitatea, smerenia şi toate faptele cele bune şi vii din viaţa omului vor fi întotdeauna mai importante în faţa Celui de Sus decât dogmele şi moaştele.
Având o credinţă atât de fascinantă şi tai­nică, noi, cei care ne credem sau ne decla­răm falnic ortodocşi, ar trebui să ne gândim dacă suntem cu adevărat ceea ce spunem că suntem, atunci când în loc să ne vedem de propria mântuire ne repezim să le-o împiedicăm altora.
Citesc deunăzi într-o revistă ortodoxă de bună calitate, pe care o cumpăr cu consec­venţa unui bun ortodox, că un domn profesor emerit grec, considerat cel mai mare dogmatist ortodox în viaţă, e îngrijorat în felul următor: „în ritmul acesta, vom desfiinţa sistemul sinodal şi o să ajungem să îi predăm puterea Papei”.
Mai mult, revista în cauză, preia cu emfază şi mândrie aceste vorbe năucitoare şi le cinsteşte cu însuşi titlul emblematic al interviului în cauză. Orice comentariu pare de prisos.
Cu părere de rău, nu am să mai citesc această publicaţie. Cu mai multă părere de rău mi se pare că avem de-a face cu o gândire atât de jalnică şi ofensatoare, în­suşi la adresa Mântuito­rului, cu cât îl confundă pe diavol cu Papa.
Cât despre mine, rămân ortodox, cu eternă iubire atât pentru Sfântul Siluan Athonitul cât şi pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Sunt convins că amândoi se vor întâlni în Rai.