Fereastra închisorii. Întuneric și otravă, lumină și balsam

În viață întâlnim feluriți oameni.
Chiar suboameni și supraoameni.
Unii sunt întunecați și otrăvitori.
Alții, luminoși și tămăduitori.
Cei pentru care ți-ai frânt inima sau te-ai jertfit îți oferă cel mult o tăcere.
Câteodată chiar mizerie.
Încerci să-l urmezi pe Hristos. Să nu îți pară rău că le-ai făcut bine.
Chiar dacă nu primești nici măcar un mulțumesc, fiindcă recunoș­tința e deja o virtute.
Dar parcă nici să arunci cu mărgăritare la porci, la nesfârșit, nu e bine.
Tocmai Mântuitorul spune asta.
Există din fericire și oameni lumină.
Punți între întunericurile ființei, radiind înălțare și speranță.
Poate nu i-ai ajutat niciodată, cu nimic.
Dar o fac ei pentru tine.
Când ți-e mai greu, trimiși parcă de Cineva.
E de ajuns să-i privești, să-i simți în preajmă și se deschid cerurile.
Te îmbrățișează cu duhul lor, cu bunătatea și sacrificiul lor cople­șitor.
Te fac să înțelegi prețul vieții, bucuriile ei simple și minunate.
Ceilalți, însă, te duc din crepuscul în beznă, te întunecă și otrăvesc.
Simți durere, îndepărtare și greutate pe inimă.
Te aspiră în mlaștina lor interioară precum într-o închisoare.
Ai vrea să fugi de ei, dar parcă nu poți.
Ca în vis.
De fapt, coșmar.
Și totuși, avem o datorie.
Să nu fim captivi.
Plecați din orice temniță afectivă.
Rupeți orice lanț pus de alt om.
Cu orice risc.
Libertatea și onoarea vă vor salva până la urmă.