Fereastra închisorii. Evadarea

Mă trezesc brusc din somn la miezul nopții, după un vis intens.
Cu munţi înalţi, zăpezi şi ceruri albastre.
Ca un fel de vino încoace.
O așteptare mărturisită subliminal.
Nu stau pe gânduri.
Întotdeauna am știut că profunda chemare, visată cu putere, are rostul ei esențial.
Pornesc a doua zi glonț spre Borșa, cu încă doi camarazi.
Care nu înțeleg de ce tot le spun că acolo e altă lume.
Alt univers, altă respirație.
Lunile de armată, trăite acolo ca vânător de munte, m-au marcat mai mult ca orice alt loc, dincolo de acasă.
Ne oprim câteva minute în fața unității militare.
Deși desființată şi părăsită, pentru mine e foarte vie şi radiantă.
Mă uit prelung dincolo de gardul ei şi retrăiesc fascinat momentele de acum peste un sfert de veac.
Şi îmi aduc aminte de o profe­soară care mi-a spus în gimnaziu abjectul lucru pe care poţi să-l spui unui copil: din tine nu o să iasă niciodată nimic!
Şi răspund tot în gândul meu: iată, măi javră, că a ieșit nu numai un comandant, dar în primul rând un vânător de munte!
Urcăm la Mânăstirea Pietroasa. Fabulos. Un văzduh monahal care îți taie respirația.
Jur-împrejur doar fascinație peisagistică.
Şi mânăstirea în sine.
Magnetică în lemnul ei, în piatra ei, în atmosfera ei fermecată.
Apoi, brazii din Prislop şi panora­mele ample spre Rodnei.
La final, asfințitul sub o enig­ma­tică Toroioagă, învăluită în cețuri diafane, precum o domnișoară misterioasă.
După o astfel de evadare, ne întoarcem de bună voie la închisoare.
Cu gustul libertății difuzat în toată ființa.
Vom repeta fapta, desigur.