Fereastra închisorii. Despre neoameni

Pe vremuri, când eram dascăl, dintre ştiinţele socio-umane cel mai mult iubeam filosofia.
O predam în ultimul an de liceu, elevilor aflaţi la frontiera maturi­tăţii, sau cel puţin a majoratului conven­ţional.
Tema preferată era timpul. Le po­vesteam elevilor despre extraordi­narele şi multiplele faţete şi sensuri ale conceptului de timp.
Despre timpul astronomic, biologic, psihologic, istoric, existenţial şi mul­­te alte ipostaze diferite ale curge­rii timpului.
La fel şi cu criminalii. Aceiaşi va­ria­tă taxonomie.
Nu facem vorbire acum despre cei de oameni, care sunt tot mai mulţi.
Nici măcar de cei de inimi, ecologici sau de alte categorii de victime.
Ne referim la cei de animale şi în ge­neral de alte fiinţe decât omul, cărora Dumnezeu le-a dat viaţă.
Deşi nu am avut niciodată câine şi nici nu pot să zic că sunt un mare iu­bitor de animale în general, mi s-a întâmplat să fac pe bunul samari­tean cu opt căţei mici şi negricioşi ca nişte pui de urs.
De fapt cu patru dintre ei, pe care am reuşit să-i salvez.
Alergând seara prin munţi, dincolo de pasul Rotunda am auzit, într-o râpă abruptă şi împădurită, nişte plânsete de pui de animale.
Fiind pe înnoptate şi într-o zonă cu multe sălbăticiuni, îndeosebi urşi, nu am coborât spre locul cu pricina, presupunând că e vorba de vreun cuib mai zgomotos de animale de pădure.
A doua zi lucrurile s-au repetat, dar tânguielile tot mai intense m-au făcut să cobor şi să dau peste urmă­toarea scenă: un sac de rafie cu opt pui de câine, legat strâns la gât, arun­cat pe acel abrupt forestier, cu evident gând criminal.
Doi dintre pui erau deja morţi, alţii doi au mai agonizat puţin şi au plecat şi ei. Patru reuşiseră să iasă din sac, dar le era frig şi foame.
Am fugit până jos în oraş să le aduc de mâncare, prilej de mare bucurie pentru cei patru fraţi supravieţuitori.
Apoi am revenit a doua oară, fiind ajutat de doi jandarmi montani de toată isprava din Cavnic, cu care i-am scos de acolo, cu gândul că încă o noapte putea fi fatală.
După o zi petrecută în padocul foş­ti­lor câini de la penitenciar, hrăniţi şi alintaţi deopotrivă de deţinuţi şi colegi, unul a fost înfiat iar ceilalţi au ajuns la adăpostul de câini.
Iar cei care au aruncat spre moarte opt vieţi de câine să fie siguri că vor primi în viaţă după cum au făcut.
Karma, inexorabil şi indubitabil, lu­crea­ză. Doar timpul împlinirii ei nu-l cunoaştem, deşi e sigur precum exis­tenţa şi puterea lui Dumnezeu.