Fereastra închisorii. Chipuri cioplite

Nu întotdeauna oamenii sunt ceea ce par a fi.
Viaţa publică abundă de astfel de exemple.
Oameni profunzi şi oneşti par a fi tocmai opusul a ceea ce sunt de fapt, fiindcă nu reuşesc să-şi etaleze exemplaritatea.
Sau nici măcar nu încearcă. Fiindcă modestia şi discreţia sunt cununile tuturor celorlalte virtuţi.
Pe de altă parte, abundă chipurile cioplite.
Indivizi gregari, cu puţină educaţie şi minimă anvergură interioară, vor să pară altceva decât sunt în realitatea fiinţei lor.
Unii chiar reuşesc. Propaganda desfrânată şi credulitatea gonflată a auditoriului captiv  sunt demolatoare de adevăr.
Mă uit la televizor şi văd cum oameni care au probleme mari de ca­racter vorbesc preţios despre ches­tiuni morale.
Sau combinagii şi şmecheri, care îşi clamează furibund ataşamentul faţă de etica publică.
Chiar iubitori de dictatură şi dictaturi, care dau nonşalant lecţii de europenism.
Să nu mai vorbim de indivizi cu măduvă comunistă, transplantaţi acum în mari democraţi.
Dar să nu demonizăm punctele cardinale.
Fiindcă văd pe aici, pe la noi, prin nordul dacilor liberi, un căţel mic care latră la un dulău mare din sud cum că e mare bandit.
De fapt căţelul nostru, cel gălăgios dar cu gura plină de furăciuni, nu e altceva decât însuşi imaginea ado­les­cenţei dulăului cel cărunt acum.
Iar când va creşte mare, căţelul îl va depăşi cu mult pe dulăul cel rău, fiindcă a luat viteză hoţomanică de mic.
Doar dacă nu va schelălăi jalnic prin vreun adăpost cu ziduri înalte.
Nimănui nu-i prieşte chipul cioplit. Nici măcar căţeilor.