Femeia - eterna poveste (Florilegiu)

 „Mărie, Mărie / Ia să-mi spui tu mie / Care floare-nfloare / Noaptea pe răcoare? / - Floarea crinului şi cu a dorului... / Astă floare - nfloare noaptea pe răcoare”. (Din folclor).

„De când viaţa mea te ştie / O suferinţă port mereu: / Frumseţea ta-i o poezie / Pe care n-am făcut-o eu”.
(„Catren” de Lucian Blaga ).

„Femeia este muzică frumos rătăcită în timp”.
 (Emil Cioran).

Fragmente din poemul biblic CÂNTAREA CÂNTĂRILOR (1)
Traducerea: Radu Cârneci
Regele Solomon (973 - 933 î. Cr. )
 

«Lumina mea, adie-mă curând»

„... De timp, aştept săruturile tale
şi dezmierdări aştept, minunea mea,
precum un călător pe aspră cale
visează oaza însetat, să bea.
Un foc e-n mine, fără-asemănare,
în sânge dănţuind şi-n duh ceresc:
soseşte-mi dară, ploaie - alinătoare
o, cântecele-mi păsări te zoresc!
Se-mbrăţişază cerul cu pământul
şi zarea se acoperă de gând
soseşte-mi dar cu zările şi vântul,
lumina mea, adie-mă curând.
Sărută-mă cu dragoste adâncă,
o, gura ta e rodie şi vis,
e ca un vin ameţitor, şi încă
buchet de smirnă, fruct de paradis.
Întoarce-ţi către mine, fraged, chipul
şi sânii tăi înmugurind de dor,
cu paşii verzi să rodnicim nisipul
nepăsător.
Nu mă lăsa de chin şi însetare,
dă-mi gura ta de rouă-n bob sublim,
sărutul dă-mi, zeiască desfătare!
Tu, cea mai mândră din Ierusalim
Sărută-mă! Mireasmă-i al tău nume
plutind pe vânturi abur resfirat,
e cânt străvechi de patimă, anume
fecioarele şoptindu-l alintat. .
Sărută-mă! şi părul peste mine
revarsă-ţi-l, ca iedera, şuvoi,
ca o stupină-n ploaia de albine,
amirosind a miere şi altoi...”

«Un trandafir de Şiraz între flori»

Corul bărbaţilor tineri:
„Frumoasă eşti şi mândră între fete
un trandafir de Şiraz între flori
neascunşi de văluri, ochii ne desfete
şi mersul tău izvor de sărbători.
Căci trupul îţi e fragedă lumină,
privirea ta: seninul peste mări,
iar viersul ca privighetoarea lină
învăluindu-ne-n cântări.
O, lasă-ne spre chipul tău, fecioară
de slavă imn, adânc de dor oftat
de încântare, văzul să ne doară
şi sufletul să chiuie-nbătat.
Ci, să ne veselim! Tu ne dezmiardă
asemeni unui vin de tot vestit:
să curgă cântul, sângele să ardă
preafericit de a te fi dorit!...”

Eminesciene
Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
EA din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin la piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
Dar nu vine ...Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asemeni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abea atingi covorul moale,
Mătasea sună sub picior,
Şi de la creştet până-n poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti.
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?
 

Epistolă către Veronica Micle

Draga mea Veronică

Te rog, puiuţul meu cel scump, să nu fii supărată pe mine că nu ţi-am scris prea multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă afund cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că gonit de ocupaţii zilnice şi nemernicii de toate felurile, abia am câteva momente seara, nu să mă gândesc la tine, căci aceasta o fac toată ziulica, dar să te sărut în închipuire măcar, dulcea mea Veronicuţă, cochetuţă şi neasemuit de frumoasă.
Mii şi mii de sărutări ţi-aş da, dar n-am cum nici măcar una; şi tot măcar una să-mi dai şi tu. Doar în gând te mângâi dulce, te sărut cu drag de o mie de ori, îţi sărut picioarele şi rămân ca totdeauna, al tău... turc cinstit şi amorezat
Emin Aga.

Dorința

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri - singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor cu-n cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri - rânduri.
 

Poeți români contemporani
(Selecţie aleatorie, la subiect - P.A.)
 

Măicuţei!
de Lucia Stegărescu
(liceană din Chişinău)

Motto:
„Noi, copii ai tricolorului din Basarabia, vă mulţumim nespus pentru că transmiteţi mesajul Unirii tuturor românilor.” (Lucia Stegărescu).

Sunt un cuvânt rănit de soare
Cu dorul răstignit în mare.
Mă descompun în două şoapte;
Sunt ca o ziuă fără noapte.
Şi lacrimile mă apasă...
Te rog măicuţă, ia-mă-acasă.
Mi-e inima însângerată
Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.
De-ai şti de câte ori am vrut
S-alerg spre tine peste Prut
Dar pusu-m-au s-aştept la Vamă
Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.
Mi-a ars şi dragostea în foc
De când lui Dumnezeu mă rog.
Când vin la tine nu suport
Să mi se ceară paşaport.
Şi sufletul, mamă, îmi plânge
Că-s sânge din al tău sânge.
Când tu eşti tristă eu suspin
Când sufăr eu tu zaci în chin.
Adesea lumea mă întreabă:
Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărţită pe nedrept
De la al mamei sale piept?
Şi le răspund cu jale grea
Că România-i mama mea
Că tată-mi este tricolorul
Iar fraţi mi-s muntele cu dorul
Mă poartă marea prin cuvinte...
Dar eu le spun ca şi-nainte:
Un singur vis, mamă, m-apasă
Să vii şi să mă iei acasă.
 

Cântarea cântărilor (2)
«Şi cântă-adânc în piatră rădăcina»

„Spre-a nu te rătăci la alte turme,
-o, tu, fecioară, mugure de dor -
prin iarba naltă, pe-ale sale urme,
către colibe iezii să-ţi cobori.
Largi şesurile vor porni să sune,
să dănţuie cu cerul peste zări,
căci tu le eşti şi le rămâi minune
frumoasă peste zori şi înserări.
Cu viersul tău înmiresmezi lumina,,
iar crângurile înfloresc de vis,
adânc în piatră cântă rădăcina
din care-ai răsărit şi te-ai deschis.
O, cum veni-vor păsări să te-asculte
când aburi-vei văile cu cânt,
cum ierburile,- asemeni mării multe,
nălţa-vor imnuri verzi peste pământ...”
«Se face așteptarea de mătasă»

Regele :
„Frumoasa mea peste puteri frumoasă,
ce drag mi-e glasul tău plutind pe văi!
Se face aşteptarea de mătasă,
iar aerul alintă zurgălăi.
Şi cum mi te arăţi fremătătoare
cu vălurile-n vânt, te-asemui iar
focoasei mânze fără-asemănare,
purtând pe faraon în splendid car.
Căci trupul tău e fragedă lumină,
privirea ta: seninul peste mări,
iar glasul, o privighetoare lină,
sublim învăluidu-ne-n cântări.
Obrajii tăi mai gingaşi decât luna,
urechile: petale cu cercei,
şi gâtul pur de rouă, sub cununa
mărgelelor chemând a clopoţei.
O,cum eşti vrednică să porţi podoabe,
eu, faur mă voi face, măiestrind
cu mâinile-mi, a mângâiere roabe,
lănţuge şi colane-ntraurind.
Şi vei porni către altar stăpână,
pe umeri cu văzduhul înstelat,
cu soarele pe frunte drept cunună,
iar eu, spre slava ta, îngenuncheat...”
«Sunt arbore-nforit!
Spre tine vin»

Mirele:
„Soseşte-mi, cântec, tu, lumină lină,
coliba noastră-i înflorit palat:
cypreşii-i sunt coloane vii. O, vină
sub cedrii cu frunzişu-ngemănat.
Un foc e-n mine, fără-asemănare,
în sânge dănţuind şi-n duh ceresc.
Soseşte-mă de ploaie şi răcoare -
o, cântecele-mi păsări, te zoresc.
Se-mbrăţişează cerul cu pământul
şi zarea se acoperă de gând -
soseşte-mi dar cu zările şi vântul,
lumina mea, adie-mă curând.
Soseşte-mă, frumoasa mea minune,
cu ierbile la glezne-n dans alin:
în cale-ţi ies. Şi arbori prind să sune:
sunt arbore-nflorit! Spre tine vin!...”

Poeme de Lucian Blaga

Catrenele fetei frumoase

Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?
O fată frumoasă e
o fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă,
unde poveştile aşteaptă.
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru de fără pată.
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit,
întruchipată fără veste,
cum «într-o mie şi una de nopţi»
povestea naşte din poveste.
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărata amintire.

Din părul tău

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea,
păinjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aevea.
Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu ameţit de valurile-i negre şi bogate,
visez
că vălul ce preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău
şi strig,
şi strig, şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Dorul

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti : „Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea veşnicii.

Izvorul nopţii

Frumoaso,
ţi-s ochii aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare,
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi,
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
cu-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
 

Geo Bogza: Ioana Maria
e o corabie de demult
(Din volumul POEMUL INVECTIVĂ şi ALTE POEME )

I
Ioana Maria, tu eşti acuma departe
tu ai vrut întotdeauna să fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit mările sudului pe care corăbii
merg zile întregi la întâmplare
şi porturile unde se întorc seara pescuitorii de coralii
tu le-ai iubit de asemeni,
munţi acoperiţi de zăpezi, insule, păduri şi oraşe necunoscute
tot ce n-a fost aici şi a fost departe,
tu ai iubit,
şi depărtările au fost în tine ca nişte harfe
şi au cântat
toate cântecele pământului
şi ale mărilor
cântece pentru călătorii, pentru corăbieri, pentru pescuitorii de coralii
pentru toţi oamenii care trăiesc, visează şi mor departe;
şi nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile mele
când mă uitam la tine şi îţi spuneam:
Ioana Maria eşti cea mai frumoasă floare din lume

II
Ioana Maria, era o seară umedă de Februarie
când ţi-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi
şi vreau să-ţi dau o floare.
Aşa a început, oraşul în seara aceea era o corabie
care se pregătea să plece departe
şi tu mergeai pe străzi alături de mine
pentru prima oară.
Oraşul, în seara aceea, era plin de întuneric
oameni treceau grăbiţi în toate părţile
se pregătea în lume o mare călătorie
şi noi aveam să fim luaţi şi duşi departe
fără să ştim.
Tu mergeai alături de mine
în întuneric
şi mi se părea că te aud cântând
o melodie încet de tot
mai mult pentru gândurile tale
din seara
când mergeam pentru prima oară alături de tine.
Era într-o seară de Februarie
un fantastic început de poveste,
Ioana Maria,
şi floarea pe care o ţineai în mână
era roşie.
III
Oraşul fusese atunci acoperit cu zăpadă
străzile erau albe şi moi
în seara aceea când dincolo de draperii grele şi roşii
dansa o femeie din ţări îndepărtate şi răsăritene.
Era seara unei reprezentaţii de gală
şi mii de oameni priveau sub lumina reflectoarelor
femeia ţărilor îndepărtate şi răsăritene,
eu singur ţineam capul în altă parte
eu te priveam pe tine, Ioana Maria.
În anul acela au trecut pe acolo
toţi oamenii mari ai lumii
sub privirile extaziate ale mulţimii,
eu singur am ţinut capul în altă parte
eu te-am privit tot timpul pe tine, Ioana Maria.

IV
Ioana Maria, nopţile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.
Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine
şi cum mă întorceam singur şi trist
strivind între dinţi toată amărăciunea lumii.
Au fost nopţi
când am vrut să sară în aer tot oraşul
toţi oamenii care dormeau.
Erau nopţi
când rămâneam treaz până la ziuă
singur şi încruntat
gândindu-mă la tine
şi aveam din nou şaptesprezece ani
pentru frumuseţea ta, Ioana Maria.

V
Ioana Maria sunt dimineţi tulburi
când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume
nori obosiţi şi murdari acoperă cerul
şi păsările trec prin aer, umede.
Într-o astfel de dimineaţă Ioana Maria
după ce toată noaptea cerul fusese sfâşiat de fulgere
şi eu de gheare lăuntrice, ascuţite şi fără milă
am venit le tine şi ţi-am spus:
e un lucru în lume Ioana Maria
pe care numai tu trebuie să-l ştii
ca şi plânsul acestei dureroase dimineţi
Tu ai ascultat Ioana Maria
erai atunci frumoasă şi tristă
şi plângeai încet
pentru acelaşi lucru.
Şi noi eram trişti, Ioana Maria
dar pentru prima oară prieteni:
mergeam pe străzi îmbrăcaţi în fulgarine
şi tu aveai în mână un buchet mare de liliac.
Era o dimineaţă de primăvară, Ioana Maria.

VI
În dimineaţa aceea
norii erau nişte draperii fantastice
falduri de plumb ale unei uriaşe cortine
care cădea deasupra oraşului
şi ne despărţea de el.
Noi eram atunci doi convalescenţi
şi şedeam cuminţi pe malul lacului
în iarba înaltă şi fragedă.