Femeia - eterna poveste (Florilegiu)

Selecție realizată de Paul Antoniu

Geo Bogza: Ioana Maria e o corabie de demult
(din volumul Poemul invectivă şi alte poeme)
 

III
Oraşul fusese atunci acoperit cu zăpadă
străzile erau albe şi moi
în seara aceea când dincolo de draperii grele şi roşii
dansa o femeie din ţări îndepărtate şi răsăritene.
Era seara unei reprezentaţii de gală
şi mii de oameni priveau sub lumina reflectoarelor
femeia ţărilor îndepărtate şi răsăritene,
eu singur ţineam capul în altă parte
eu te priveam pe tine, Ioana Maria.
În anul acela au trecut pe acolo
toţi oamenii mari ai lumii
sub privirile extaziate ale mulţimii,
eu singur am ţinut capul în altă parte
eu te-am privit tot timpul pe tine, Ioana Maria.
 

IV
Ioana Maria, nopţile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.
Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine
şi cum mă întorceam singur şi trist
strivind între dinţi toată amărăciunea lumii.
Au fost nopţi
când am vrut să sară în aer tot oraşul
toţi oamenii care dormeau.
Erau nopţi
când rămâneam treaz până la ziuă
singur şi încruntat
gândindu-mă la tine
şi aveam din nou şaptesprezece ani
pentru frumuseţea ta, Ioana Maria.
 

V
Ioana Maria sunt dimineţi tulburi
când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume
nori obosiţi şi murdari acoperă cerul
şi păsările trec prin aer, umede.
Într-o astfel de dimineaţă Ioana Maria
după ce toată noaptea cerul fusese sfâşiat de fulgere
şi eu de gheare lăuntrice, ascuţite şi fără milă
am venit le tine şi ţi-am spus:
e un lucru în lume Ioana Maria
pe care numai tu trebuie să-l ştii
ca şi plânsul acestei dureroase dimineţi
Tu ai ascultat Ioana Maria
erai atunci frumoasă şi tristă
şi plângeai încet
pentru acelaşi lucru.
Şi noi eram trişti, Ioana Maria
dar pentru prima oară prieteni:
mergeam pe străzi îmbrăcaţi în fulgarine
şi tu aveai în mână un buchet mare de liliac.
Era o dimineaţă de primăvară, Ioana Maria.
 

VI
În dimineaţa aceea
norii erau nişte draperii fantastice
falduri de plumb ale unei uriaşe cortine
care cădea deasupra oraşului
şi ne despărţea de el.
Noi eram atunci doi convalescenţi
şi şedeam cuminţi pe malul lacului
în iarba înaltă şi fragedă.
 

Poeme de Lucian Blaga
Izvorul nopții

Frumoaso,
ţi-s ochii aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare,
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi,
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
cu-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Din lirica universală

Egipt (Sec.XVI - XIV- în.de Cr.):

Cântec de iubire.
Eu fac tot ce inima-mi doreşte
Când sunt în braţele tale.
A te vedea este lumină pentru ochii mei.
Mă alipesc ţie, fiidcă-ţi văd iubirea,
tu, marea inimii mele.
Ceasurile mele sunt pline de veşnicie
de când dorm cu tine.
Tu ai ridicat inima mea
când zăcea în noapte.
Eu sunt bucata de pământ
în care tu îţi sădeşti florile.
Plăcut este locul pe care mâna ta l-a săpat,
pe unde ne plimbăm mână-n mână,
în răcoarea vântului de miază-noapte.
Inima mea de bucurie e plină
pentru că mergem împreună.
Ca un must e pentru mine
glasul să ţi-l aud.
Eu trăiesc fiindcă îl aud.
(Traducerea  Lucian Blaga)

CÂNTAREA  CÂNTĂRILOR  ( 4 )
«…căci, tu, colină eşti de mirt în mine»
 

Regele:

„Aleasa mea, tu eşti Ceamaifrumoasă!
Ca două turturele-s ochi tăi
străluminând mahrama mătăsoasă,
ca dulci văpăi.
               Iar părul tău pogoară-mi-se-n valuri
               peste obraz în diafan alint,
               precum din Munţii Galaad, spre maluri,
               vin caprele la râul de argint.
Sărută-mă cu gura ta de rodii
- o, minunate buze-n roş-aprins
mă ameţesc! O, care dintre zodii
pe chipul tău lumină dulce-a nins?
               Precum un călător pe aspra cale
               aşteaptă oaza, vântul răcoros,
               aşa aştept sărutările tale,
               ţi-aştept îmbrăţişările prinos.
În suflet să-mi pătrunzi, să-i simţi dogoarea,
mă bântuie cu sufletul flămând…
sărută-mă, şi muşcă-mi răsuflarea
cu dinţii tăi întărâtaţi, chemând.
                O, ei sunt albi, strălucitori ca turma
                de albe oi ieşind de la scăldat
                 în două şiruri…, de parfum li-e urma
                sărută-mă, cum n-ai fost sărutată!
Şi lasă-mă să te cuprind aproape,
grumazul dulce să-ţi adun sub braţ
- odoare dorm pe el, vrăjite ape,
o, răsuflarea mea, prelung nesaţ…
               apleacă-ţi deci, spre mine, fraged, gâtul
             …cu a lui David turn s-asemuind…
               în jurul lui să-mi pun, colan, sărutul,
               ca pe un scut însemnele-aurind!
Sărută-mă şi lasă-mă-n beţie
spre sânii tăi cu dulci ademeniri,
ca doi pui de gazelă, dintr-o mie,
sub crini subţiri.
                 şi lasă palma mea prea aslintoasă
                  cutremur tainic, Doamne până când
        să-i mângâie?
             O, tu, CEA MAI FRUMOASĂ,
                    un dans îmi eşti în sânge şi pe gând...
...Nu mai aştept! Din nou pornesc spre tine
şi-n după-amiază te voi regăsi,
căci tu colină eşti de mirt în mine
şi munte de tămâie îmi vei fi.

        Mereu rămâi mereu
                CEA MAI FRUMOASĂ      
                 şi fară de cusur din câte sunt,
                 odor între odoare, luminoasă,
                     întâia-ntre femei pe acest pământ...”
 

Michelangelo Buonarroti (1475 - 1564):
Poemul 155
(Din poemele dedicate poetei Vittoria Colonna;  1490 -1574)

Destinu-mi şi splendorii tale raiul
au, doamnă, felurite
urmării, spre-a mă deprinde
între amar şi dulce să-mi duc traiul.
Dar când blândeţii straiul
îmbraci, şi-arăţi afară
splendori dorinţei mele arzătoare,
cu zbuciumul şi vaiul,
plăcerilor duşmană,
mă asupreşte soarta şi mă doare.
Iar când eşti, invers, binevoitoare
şi sufletu-ţi ascultă,
atunci nu-i mila multă !
Din râs la plâns, extremele contrare,  

nu-i loc s-aline suferinţa-mi mare.
(Traducerea  C.D. Zeletin)