Femei celebre din istoria Maramureşului

Au scris istoria sau au schimbat-o, au avut curajul să ţină piept Împăratului, să cultive sentimentul patriotic în vremuri tulburi, să educe şi să cultive masele, au încântat întreaga ţară prin mintea sau talentul lor şi au cucerit bărbaţi celebri prin frumuseţea deosebită. În preajma Zilei Femeii, GAZETA de Maramureş vă invită într-o incursiune captivantă în galeria doamnelor celebre din istoria Maramureşului. Veţi cunoaşte doamne din înalta societate, artiste sau luptătoare în munţi. Femei remarcabile care au demonstrat că maramureşencele sunt pline de curaj, determinare şi patriotism.

Mircea CRIŞAN
Ioana LUCĂCEL

Frumoase, celebre, educate, demne şi, mai ales, curajoase. Maramureşul se poate lăuda nu doar că e tărâmul voievo­zilor şi a haiducilor, ci şi a femeilor pu­ternice care ştiu să lupte pentru idealul lor şi găsesc puterea de a-şi urma visul chiar şi atunci când bărbaţii au renunţat. În galeria de onoare a doamnelor celebre din Maramureş stau artiste, doamne şi domnişoare din familiile nobiliare, luptătoare, savante. În luna femeii, GAZETA de Maramureş vă invită într-o incursiune în lumea fascinantă a istoriei, la genul feminin.

Poate o femeie să ţină piept unui îm­părat? Întrebarea nu e retorică, iar o femeie din Maramureş a demonstrat că da, poate. Lectorul universitar dr. Ilie Gherheş povesteşte: „În Maramureş avem o constelaţie întreagă de femei celebre care au schimbat sau ar fi putut schimba istoria. Mă gândesc în primul rând la Iuliana Man, căsătorită cu Mihaly Gavrilă, mama, respectiv tatăl celebrului academician Ioan Mihaly de Apşa şi a Mitropolitului greco-catolic de Blaj, Victor Mihaly de Apşa. După Revoluţia din ’48, când documentele spun că Maramureşul a fost pacificat, când Maramureşul a luat partea Vienei, nu a Ungariei, s-a întâmplat ca acest Mihaly Gavrilă să fie arestat de către partea ungurească a guvernanţilor. La o vizită a tânărului împărat Franz Joseph în comitatul Maramureşului, soţia lui Mihaly Gavrilă i-a cerut împăratului
să-l graţieze pe soţul său pentru că, culmea, tocmai pentru Viena era acuzat şi închis. Împăratul fiind tânăr şi ezitant
i-a spus că nu poate. Iar ea i-a dat o re­plică îngrozitoare pentru tânărul împă­rat, spunându-i că pentru un împărat nimic nu este imposibil. Pentru un împărat nu există «nu pot», dacă el vrea. Expresia aceasta a făcut carieră în epocă”.

Şirul femeilor celebre ar putea continua cu Iustina Mihaly, care a fost membră în Astra şi România Jună, Constanţa Dunca Şchiau, membră a societăţii de Litere franceze, Irina Berinde, directoarea Liceului „Domniţa Ileana” din Sighet. Dar ne oprim la alte doamne Mihaly, de fapt, cele 8 domnişoare, fetele celebrului academician Ioan Mihaly de Apşa, care aveau între 13 şi 32 de ani, toate fiind nemăritate la momentul în care armata română intră în Sighet: „De remarcat că o parte dintre ele se căsătoresc cu ofiţeri români. Aveau un sentiment patriotic deosebit. Este celebru acel drapel pe care patru dintre ele l-au brodat şi l-au pus în balconul casei Mihaly din Sighet, în acea zi de 22 noiembrie când a avut loc ce­lebra adunare la care au fost strânşi peste 5000 de români care şi-au ales delegaţii la Marea Unire, şi când le-au fost aruncate bileţele în balcon în care s-a spus că vor fi spânzurate cu franjurii din acel drapel. Sunt nişte gesturi care astăzi ni se par elementare dar care erau atunci acte de mare curaj”, spune Ilie Gherheş.

O altă doamnă celebră, cu o educaţie patriotică aleasă, a fost fiica lui Gheorghe Pop de Băseşti, Elena Pop Hossu Longin: „Aceste doamne celebre, între care şi Marta Iepure, Paulina Lucaciu, care frecventau des Viena şi Budapesta şi casele de modă de acolo, restaurantele din imperiu, vin în zona aceasta şi înfiinţează Reuniunea fe­meilor sălăjene care, sub auspiciile Astrei, organizează manifestări şi expoziţii de copii frumoşi.
Ceva de neimaginat astăzi. De ce era aşa? Pentru că atunci se introducea curăţenia şi igiena în masă, mai ales la ţară. Aceste femei aveau bani, educaţie, intrare oriunde în Occident şi cu toate acestea aleg să vină aici şi să facă aceste activităţi: le învaţă pe ţărănci să folosească săpunul, prosopul, batista, le învaţă cum să-şi crească copiii frumoşi şi sănătoşi. Aş mai dori să spun că la sfârşitul secolului XIX se făceau acele şezători- reuniuni în care se citeau poezii, se vorbea frumos româneşte, - la aceste reuniuni a fost invitat şi Petre Dulfu -, se cosea şi erau promovate acele motive tricolore pe costumul po­pular. Acum este introdusă culoarea. Până la sfârşitul secolului XIX se lucrează pe alb, dar acum este introdus roşu, galben, albastru şi un mov frumos care se păstrează şi astăzi”. 

Atunci când istoria le-a cerut-o, ma­ramureşencele au ştiut să lupte cu
arma-n mână pentru dreptate. Un exemplu prea puţin cunoscut de eroism sunt doamnele din Escadrila Albă. Îngro­pând morţii, dar şi îngrijindu-i pe cei vii, luptând cu arma-n mână, sau în văzduh pentru apărarea ţării. Asta a însemnat pentru sute de mii de femei cel de-al Doilea Război Mondial. Dincolo de câteva poveşti, puţine, păstrate în memorii, legende sau istorie, eroismul româncelor a devenit uitare. Femeile care intrau în prima linie, printre gloanţe şi schije pentru a salva vieţi, nici măcar nu sunt recunoscute ca veterani de război. Iar celor care au rămas acasă, îngrijindu-şi familia, sta­tul le recunoaşte meritele doar dacă au devenit văduve de război. Sacrificiul şi eroismul lor nu este însă cu nimic mai prejos decât cel al bărbaţilor.
Escadrila Albă sau Escadrila Sanitară a fost o unitate a Forțelor Aeriene Regale ale României, având ca piloţi, femei. Escadrila purta însemnele Crucii Roşii și avea ca misiune evacuarea răniților de pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. În aprilie 1942, aceas­tă unitate a fost redenumită Escadrila 108 Transport Ușor. România a fost singura țară din lume care a avut în al Doilea Război Mondial o escadrilă de acest fel.
Escadrila a fost dotată cu mai multe tipuri de avioane, în principal cu avioane poloneze RWD-13S și RWD-13. Primele aviatoare ale escadrilei au fost Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas. Ulterior, lor li s-au ală­turat și alte aviatoare. Puţini ştiu că una dintre ele, Elena Vulcu, a devenit maramureşeancă prin căsătorie.

Maramureşencele au scris o pagină plină de eroism şi în timpul rezistenţei anticomuniste. La 18 ani, Aristina Pop lupta în grupul de partizani condus de tatăl său, Nicolae Pop, în zona Ţibleş. Vânată de gloanţe şi fugărită de câini a cunoscut doar frica de a nu-şi trăda idealurile. Acest lucru a costat-o 11 ani de temniţă şi un şir nesfârşit de suferinţe, din care a ieşit însă nepătată şi fără niciun compromis.

O altă luptătoare a fost Ioana Vlad, iubita celebrului luptător anticomunist Gheorghe Paşca. În 1950, Securitatea disperată că nu-l prindea pe fugar a încercat să afle măcar cine dintre săteni îi ajută. În reţeaua de săteni era şi Ioana Vlad, care a fost supusă unui interogatoriu crâncen pentru a spune ce fel de relaţie avea cu Gheorghe Paşca. Femeia a recunoscut că, la insistenţele soţiei lui Paşca, i-a dus de câteva ori alimente. Atunci Securitatea i-a propus să mai aibă o întâlnire cu Paşca, de această dată una supravegheată. În studiul lui Radu Hriniuc, Ioana Paşca povesteşte că: „Am venit acasă şi n-am zis nimica. Am mâncat, am şezut un pic, am ieşit afară şi m-am dus. Şi bună dusă am fost trei ani de zile. Era iarnă. Mă gândeam ce să fac, unde să mă duc, n-am auzit numai câinii bătând. Cam la un kilometru de stat, m-am trezit singură. Am văzut o umbră coborând dealul: era Paşca. De spaimă, era să cad. Zice: Te-o mânat după mine. Zic: Nu. Paşca zice: Ştiu eu, da înapoi nu te mai duci, vii cu mine. Şi m-am dus cu el, am stat trei ani de zile şi am făcut doi copii”.
Maramureşencele au avut şi un talent artistic deosebit. Scriitorul dr. Nicoară Mihali ne prezintă viaţa incredibilă şi oarecum similară, a două doamne celebre: Marga Barbu şi Lidia Agricola:

„Ambele au legătură cu familia Ceauşescu, ambele au trăit 80 de ani, ambele au atins culmea celebrităţii pe tărâmul pe care s-au manifestat, una a fost pictor, una actriţă, ambele au fost căsătorite de mai multe ori. În anii ’90, Lidia Agricola era una dintre cele mai de seamă pictoriţe ale Băii Mari, un fel de Luchian al Nordului. Veneam cu flori când erau expoziţii de pictură în holul Casei de creaţie. Într-o zi, am intrat să văd o expoziţie şi pictoriţa de 78 de ani se afla acolo, era prin ’92, cred. Era o expoziţie cu natură moartă, flori, şi în mijloc era un nud care m-a şocat. I-am dus florile şi ceea ce m-a surprins la ea a fost faptul că avea nişte mâini extraordinar de albe, ca zăpada. Era o femeie ca un fulg, foarte plăcută, şi parcă nu avea vârstă.
A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un evreu, Katz Marton, care a fost deportat şi a murit într-un lagăr. Ea a trăit între 1914-1994. Se naşte în fami­lia lui Agricola Carol, proprietar de mină pe Valea Roşie, iar mama ei era Cherecheş Emilia, şi ea era comunistă ilegalistă. De viaţa Lidiei Agricola se leagă istoria Liceului de Artă, ea este prima profesoară de desen artistic la Şcoala de pictură băimăreană din care, mai târziu, se va desprinde într-o clădire Liceul de Artă. A doua oară se va căsători cu Weith Laszlo, tot un pasionat şi un profesor de desen. Împreună vor preda ore de pictură şi desen în perioada inter­belică.
A locuit în casa Wagner, pe strada Petöfi. În casa aceasta de dincolo de casa lui Ceauşescu aveau servitori, veneau artiştii deosebiţi.
Ea era foarte elegantă, purta pălării şi rochii vaporoase ca la Paris. A terminat la Bucureşti Academia de Arte, a activat ca şi comunistă în ilegalitate, la 29 de ani a fost şi arestată, dar a reuşit să scape uşor. A avut un copil născut în 1936, despre care nu se mai ştie nimic”.
Se spune că Lidia Agricola ar fi avut o întâlnire interesantă cu delegaţia ofi­cială a familiei Ceauşescu, în timpul vizitei din Baia Mare. Mai exact, trăsura pictoriţei s-a intersectat cu convoiul dictatorului, iar Elena Ceauşescu ar fi întrebat indignată cine e această femeie care îşi permite să poarte haine burgheze în plină epocă a muncitorimii.

O altă maramureşeancă devenită ce­lebră în perioada comunismului a fost actriţa Marga Barbu, care a însufleţit personaje pornind de la năbădăioasa hangiţă Anita, până la romanţioasa şi introspectiva domnişoara Aurica. Fe­meie plină de farmec, a fost soţia şi muza scriitorului Eugen Barbu şi destinatara mesajelor admirative ale vice­pre­­şedintelui american Hubert H. Humphrey.
Scriitorul dr. Nicoară Mihali po­ves­teşte: „Marga Barbu, Butuc pe numele de fată, s-a născut în 1929 la Ocna Şugatag şi a murit în 2009 la Bucureşti. Ca şi Lidia Agricola, şi Marga Barbu a fost chemată la Cabinetul 2 ca să fie apostrofată şi să i se atragă atenţia să fie mai îmbrăcată în filmele cu haiduci. Dar, scriitorul Barbu, soţul ei, fiind un servitor serios al sistemului, nu i-au putut pune foarte multe restricţii. Marga Barbu a avut o educaţie aleasă şi a vrut să o urmeze pe mama ei care făcuse studii de dans la Budapesta şi a ajuns balerina la Viena. Şi Marga Barbu şi-a dorit în cariera ei de început să fie balerină, chiar a fost angajată la Opera Română la 16 ani, dar a venit într-o zi un medic care a făcut un fel de control şi au descoperit-o cu probleme la inimă şi a fost nevoită să renunţe la cariera de dansatoare. A făcut şi Filosofie, un an, şi Facultatea de Teatru pe care o termină în 1950. Ea se naşte la Ocna Şugatag pentru că tatăl său era directorul salinelor din Ocna Şugatag. Înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial se retrag la Bucureşti. La Moscova îl cunoaşte pe vicepre­şedintele americii, Humphrey, care a fost îndrăgostit de ea până la moarte. Ei au purtat o corespondenţă de vreo 8 ani. Marga a avut trei căsătorii: una cu un inginer textilist de la Ploieşti, care a ţinut vreun an, alta cu actorul Cons­tan­tin Codrescu, iar în 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Eugen Barbu, cu care a avut o căsătorie fericită, timp de 33 de ani. De fapt, după moartea lui, ea va trăi doar în gloria şi amintirea lui Eugen Barbu. Şi-a dorit foarte mult un copil, dar la 40 de ani a turnat un film cu Florin Piersic şi, călărind un cal, a căzut şi a pierdut sarcina, era însărcinată în 5 luni. Este considerată doamna westernului românesc. A jucat în 34 de filme. Şi aş aminti cum a început idila dintre ea şi Eugen Barbu: ea citise înainte Groapa şi i s-a părut că Eugen Barbu este un om imposibil şi n-a putut accepta limbajul de mahala şi, mai mult, din curiozitate voia să cunoască omul care a scris acest roman. S-au întâlnit la un restaurant din Bucureşti. Dar acest om a cucerit-o, pentru că în plină iarnă, când ea avea premiera la un spectacol la teatru, i-a adus pe scenă un coş cu liliac alb. Şi i-a scris un singur cuvânt: «Succes». Toată lumea s-a înghesuit să vadă florile, pentru că în comunism era foarte greu să faci rost de liliac alb în plină iarnă”. 
Dacă tot vorbim de actriţe, ar trebui să o amintim şi pe Marieta Anca, una dintre cele mai frumoase actriţe din perioada interbelică. 

Desigur, lista femeilor celebre din Ma­ramureş ar putea continua, dar credem că v-aţi convins deja că Maramureşul se poate lăuda nu doar că e tărâmul voie­vozilor şi a haiducilor, ci şi a femeilor puternice care ştiu să lupte pentru idealul lor şi găsesc puterea de a-şi urma visul chiar şi atunci când bărbaţii au renunţat.