Extraterestrul

Înotătorul Robert Glinţă a ocupat locul opt în finala probei de 100 metri spate din cadrul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro, fiind totodată cel mai tânăr finalist. Tânărul înotător a fost crescut la CSM Piteşti, acum este legitimat la Clubul Sportiv Univesitatea Cluj, dar se antrenează la Baia Mare.

Valentin Şchiopu - PressOne.ro

Robert Glinţă (18 ani) este una dintre puţinele speranţe ale unui sport care, în România, trăieşte din amintiri.

În decembrie, la Campionatul European de înot în bazin scurt (25 de metri), piteşteanul a terminat finala seniorilor pe locul 6, dar a stabilit un nou record mondial la juniori (50’77”).

O performanţă care o confirma pe cea obţinută cu 3 luni şi jumătate înainte, la Singapore, unde Robert câştigase proba de 100 de metri spate, de data aceasta în bazin lung (50 de metri, standard olimpic), devenind primul campion mondial de juniori din istoria nataţiei masculine româneşti.

Timpul obţinut la Singapore (54’30”) i-a rezervat lui Robert un loc la Jocurile Olimpice din acest an.

O cursă fabuloasă, făcută în 2009, la Indianapolis, de americanul Aaron Peirsol - retras între timp - a fixat la 51’94” timpul-reper pentru proba favorită a lui Robert.

De atunci, înotătorii de la 100 de metri spate au tot încercat marea cu degetul, dar nimeni n-a pus în pericol cea mai bună performanţă din toate timpurile.

Se aşteaptă ca, în acest an, australianul Mitch Larkin (22 de ani) să-l detroneze pe Peirsol şi să ajungă, probabil la Rio, cel mai rapid „spatist” din istorie.

În ceea ce-l priveşte pe Robert Glinţă, el speră să se califice în semifinale la această primă ediţie a Jocurilor Olimpice la care va fi prezent.

Visează o medalie, cum să nu viseze, dar ştie că, realist, asta va fi posibil numai în 2020, la Tokyo.

Dacă priveşti evoluţia recordurilor mondiale la 100 de metri spate în ultimii 60 de ani, observi că deţinătorul celui mai bun timp, cel din prezent, a fost mai rapid cu aproape 10 secunde faţă de cel mai bun înotător din anii ‘50.

Aaron Peirsol ar fi avut timp să trimită bezele publicului, înainte de finiş, în aşteptarea celui mai bun înotător la proba sa în 1956 (australianul David Theile).

Nici Robert Glinţă nu e pregătit încă pentru „testul cu hârtia de Peirsol”. El spune că are la dispoziţie două culoare.

Pe primul concurează cu ispita de a se plânge că s-a născut într-o ţară în care bazinele olimpice au răsărit rar, ca nişte minuni arhitectonice.

Pe al doilea culoar poate înota în ape mai liniştite, cu condiţia să accepte că va supune cronometrul doar după ani şi ani de antrenamente istovitoare.

Robert a luat prima decizie importantă din cariera sa la vârsta de 16 ani. Atunci s-a mutat de acasă, din Piteşti, la Baia Mare, pentru a avea posibilitatea să lucreze cu antrenorul Adrian Gherghel, lângă care a simţit că-şi poate dezvolta abilităţile.

A înţeles că, înainte de a excela la un procedeu de înot, are nevoie de un stil de viaţă în care să simtă mereu pământul sub picioare.

„Eu am nevoie de puţine lucruri, în condiţiile în care îmi place ceea ce fac. Mă pot dedica sută la sută antrenamentelor. E un stil de viaţă pe care l-am ales în cunoştinţă de cauză. E simplu, şase zile pe săptămână trebuie să muncesc pentru a-mi îmbunătăţi performanţele. Seara, sunt atât de obosit încât abia mai am timp să citesc ceva.

Sigur că, afară, sistemul de antrenament e cu mult mai performant faţă de al nostru, iar condiţiile de pregătire din România nu sunt grozave, dar asta nu mă împiedică să fiu prezent în fiecare dimineaţă, la ora 8, la bazin. Am atâta treabă de făcut, aş pierde o grămadă de timp dacă m-aş lamenta”, spune Robert.

Robert vrea să obţină medalii internaţionale şi la seniori.

Tânărul înotător a fost crescut la CSM Piteşti, acum este legitimat la Clubul Sportiv Univesitatea Cluj, dar se antrenează la Baia Mare. În ianuarie a participat la un stagiu de pregătire fizică în staţiunea Izvoare, dar în fiecare zi făcea naveta 30 de kilometri pentru a se putea antrena şi la bazin.

O săptămână normală de lucru presupune o disciplină pusă la încercare de antrenamente dure. În meniul zilnic, Robert are două astfel de sesiuni, iar în total se pregăteşte şase ore pe zi, şase zile din şapte.

Şedinţa de pregătire de dimineaţă se desfăşoară doar în apă. Glinţă înoată la un antrenament circa 8-9 kilometri, în care bifează toate tempourile şi exerciţiile specifice.

Puştiul a ajuns din întâmplare la înot. Tatăl, instructor de karate, voia să-i fixeze, ca repere, culorile centurilor din artele marţiale. În vacanţa de vară, la 8 ani, Robert a fost salvat de la înec chiar de părintele său.

„Apa nu era foarte adâncă, dar am intrat în panică. Am avut noroc cu tatăl meu, care a fost pe fază”, şi-a amintit Robert.

Sensei Ciprian Glinţă a decis că fiul său are nevoie şi de cursuri de înot. Iniţiere, nimic mai mult. După câteva luni, antrenorul de la CSM Piteşti, Viorel Ciobanu, l-a remarcat la bazin.

„Era slăbănog, nu ştia mare lucru, dar plutea foarte bine pe apă. Ăsta era singurul lui atu în acel moment”, a sunat prima evaluare.

„Mi s-a spus că nu voi avea nicio şansă să-l conving pe tată să-l lase să facă înot de performanţă. Dar încercarea moarte n-are. Aşa am ajuns să lucrăm împreună într-o grupă cu încă peste 50 de copii. Nu era cel mai bun, dar avea ceva în plus, aveam să descopăr mai târziu”, şi-a amintit Viorel Ciobanu.

A urmat o poveste frumoasă. Robert şi-a luat zborul trei ani mai târziu cu prima sa medalie, un bronz la 50 de metri fluture, obţinut la Bacău.

Antrenat de Ciobanu, Robert Glinţă a bătut peste 40 de recorduri naţionale la categoria sa de vârstă; la un concurs naţional a obţinut chiar 15 medalii, 12 la individual (dintre care 11 de aur) şi 3 la ştafetă.

Ciobanu l-a antrenat pentru toate procedeele, dar a decis că, pentru marea performanţă, Robert va concura, pe distanţe scurte, cu alţi „spatişti” (50 de metri, 100 de metri, 200 de metri).

În 2013, tânărul obţinea bronzul la FOTE (Festivalul Olimpic al Tineretului European), în proba de 100 de metri spate.

Ziua de concurs îl prindea mereu pregătit. Ciobanu spune că elevul său se metamorfoza în apropierea competiţiilor.

După ce auzea comanda starterului, Robert devenea „Extraterestrul”.

Cu o seară înaintea unei finale, la Brăila, Robert a căzut şi şi-a scrântit mâna. Tatăl său i-a „pus braţul la loc”. Antrenorul a aflat mult mai târziu despre incident. Oricum, după ce Glinţă se impusese în proba de 200 de metri mixt!

„Are capacitatea asta incredibilă de a se motiva la concursuri. Găsea un imbold fantastic şi un spirit de competiţie ieşit din comun. Pentru el nu există emoţie, frică. Am avut sportivi care înotau foarte bine în antrenament, iar în competiţie clacau, nu puteai face nimic cu ei. Robert era înnebunit să concureze, iubeşte competiţia. Îi spuneam Extraterestrul, nu ştiam niciodată ce urmează, la ce să mă aştept în momentul următor.

E un tip haios. Mi-a cerut să-i trec porecla, Extraterestrul, pe tricoul de concurs. Avea momente când se mai închidea în el, când mai răbufneam. La 16 ani şi jumătate a dorit altceva, au fost nişte neînţelegeri la mijloc, poate faptul că era vulnerabil la vârsta aceea.

Eu prefer să mă raportez la momentele bune dintre noi. E un sportiv la care ţin foarte mult şi un băiat capabil. Sunt convins că vom auzi foarte multe lucruri bune legate de performanţele lui şi îi doresc tot binele din lume, chiar dacă nu-l mai pregătesc eu”, a spus Ciobanu.

Corespondenţă din Rio de Janeiro

Fiecare luptă pentru ceva.

Cei doi americani participanţi la cursă, Plummer şi Murphy, deţin primii patru timpi ai lui 2016.

Şi istoria e de partea lor.

100 de metri spate a fost o afacere americană la ultimele cinci Olimpiade. Ultimul non-american care a câştigat-o a fost sportivul canadian Mark Tewksbury, în 1992, la Barcelona!

35 din 70 de medalii a câştigat SUA la această cursă olimpică în toate ediţiile de până azi.

Australianul Mitch Larkin luptă pentru a fi primul australian care să câştige cursa în ultimii 56 de ani.

Francezul Camille Lacourt luptă ca să spargă un ghinion istoric: Franţa nu a câştigat niciodată o medalie olimpică, indiferent de culoare, la 100 de metri spate bărbaţi.

Robert Glinţă luptă „pentru mine, ca un bonus”, conform propriilor declaraţii.

Născut pe18 aprilie 1997, este cel mai tânăr participant la această finală.

Şi, cu siguranţă, cel mai puţin aşteptat.

Şi Murphy are doar 21 de ani, iar rusul Rylov, 20, numai cu un an mai mare decât Robert.

Românul a reuşit în semifinală un 53.34, noul său record personal, şi aşa s-a strecurat printre cei mari.

Acum e aici.

„Olympic Aquatic Center” e plin ca în fiecare seară. Glinţă a intrat cu al optulea timp în finală, i s-a repartizat culoarul 8. Favoriţii le iau pe cele din centrul bazinului.

La Atena, Camelia Potec a câştigat titlul olimpic de pe culoarul din margine.

Nu e cazul acum. Tot ce aşteptăm e o cursă bună a puştiului.

La finala de 200 de metri liber, plecat de pe culoarul 1, cu al şaptelea timp, sud africanul Le Clos a fost gata, gata să răstoarne bazinul în capul favoriţilor.

Le Clos a pornit fantastic, a condus trei lungimi de bazin şi doar forţa chinezului Sun Yang i-a răpit medalia de aur, lăsându-i sud africanului doar bucuria argintului.

Nu e cazul. Nu asta aşteptăm de la Robert Glinţă.

Şi chiar în finala de dinainte, unguroaica Katinka Hosszu a revenit fantastic, câştigând cursa! Apoi a desenat din degete o inimă.

Nu asta aşteptăm, căci Ungaria are ziua şi medalia de aur.

Pentru el e suficient dacă luptă Robert. Este anunţat primul. Intră, se pune pe scaun şi respiră adânc de cîteva ori.

Apoi se ridică, îşi scoate ciorapii, face mişcările de încălzire în timp ce crainicul îi prezintă pe marii favoriţi.

E 4:38 dimineaţa acasă, 10:38 aici, finala începe la fix, aşa cum anunţată.

Robert porneşte mai puţin tare ca de obicei. Cursa e foarte rapidă, va fi record,

Robert întoarce al optulea, Ryan Murphy e fabulos şi stabileşte un nou record olimpic: 51,97!

53.50 este timpul scos în finala de 100 de metri spate de Robert Glinţă

Şi la doar trei sutimi de recordul mondial al lui Aaron Peirsol, 51.94, care datează din 2009.

Pe doi soseşte chinezul Xu Jiayu şi pe trei ameicanul David Plummer.

Glinţă vine pe 8.

Apare imediat la interviu, calm, sigur pe el şi, surpriză!, muşcător, chiar dacă elegant.

- Robert, un timp mai slab decât în semifinală.

- Da, am simţit cursa ca fiind rapidă, am crezut că scot mai bine, dar nu a fost aşa. Însă, ca să fiu sincer, am înotat trei curse foarte tari în 24 de ore. Mi-am îmbunătăţit recordul, cred că mi-am ţinut promisiunea. Şi mai e ceva important.

- Ce anume?

- Că progresez mereu. Cât timp progresez, e bine. Nu mă uit la Tokyo 2020 acum sau la altceva. Mă uit la progresul fiecărei zile.

- Ai simţit oboseala?

- Da, gândiţi-vă. Am avut trei finale ca încărcătură, practic, pentru mine. Şi refacerea este dificilă. De aceea spun că sunt mulţumit.

- Având în vedere condiţiile?

- Da, având în vedere condiţiile. Când mă uit la americani cum se refac îmi plâng de milă. La noi refacerea este baie cu gheaţă, masaj şi hai la somn!

- Mai departe?

- Nu vreau să fac promisiuni. Sunt mândru că am fost în această finală olimpică. Ca iubitor de nataţie, aş fi vrut să fiu şi în tribună şi în bazin, ca să pot urmări o astfel de finală! Voi evolua în continuare şi voi progresa. Asta îmi propun. Dar nu vreau să fac promisiuni.