Expoziţia temporară „Cetatea de piatră - Cetatea Chioarului”

Dr. Sorana Ardeleanu

Cercetările arheologice de la cetate au început în anii 1968-1969 sub condu­ce­rea doctorului în istorie Radu Popa – cercetător cu o activitate vastă în domeniu. Au fost reluate lucrările în anul 1976, desfăşurându-se trei campanii succesive în 1976, 1977 şi 1978 sub tutela Muzeului Judeţean Maramureş în colaborare cu Centrul de studii militare. Soţii Viorica şi Traian Ursu, reprezentând Muzeul Judeţean Maramureş şi dr. Sergiu Iosipescu,   atunci reprezentant al Centrului de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară au cercetat Cetatea Chioarului interesaţi fiind şi de a încerca să reconstituie o parte din zidurile acesteia. A urmat apoi continuarea cercetării în anii 1979-1980, când au fost efectuate anumite restaurări. Atunci a fost reconstruit unul din turnurile de poartă ale cetăţii, turn care azi este una dintre imaginile reprezentative ale cetăţii.

În cadrul colecţiilor deţinute de Mu­zeul Judeţean de Istorie şi Arheo­logie Maramureş se află şi desco­pe­ririle de la Cetatea Chioarului, piese care reprezintă istoria medievală a zonei şi a cetăţii. Monede, vase, lulele, piese de armament, accesorii de  vestimentaţie, unelte, toate acestea vor fi expuse publicului larg pentru a readuce în atenţia noastră un fragment din istoria medievală a zonei Chioarului.
Cetatea Chioarului constituie pentru istoria noastră unul dintre reperele istorice medievale. A avut o deosebită importanţă militară şi economică de-a lungul existenţei ei, de la 1246 când este atestată şi până la 1711, când după ultima răscoală antihabsburgică a fost dezafectată. Chiar şi după distrugerea ei a avut un rol în furnizarea materialului de construcţie pentru anumite imobile cum este conacul familiei Teleki, construit la Coltău, sau clădirea din Şomcuta Mare cu­noscută şi sub numele de „Cazarmă”, clădire care de la 1861 a fost sediul Districtului Chioar.

Cetatea Chioarului, monument istoric, sec. XIV-XVIII
 

Cetatea de Piatră este atestată do­cumentar din anul 1246. Domeniul regal întins în partea apuseană a bazinului Lăpuş făcea parte din districtul Chioarului, zonă importantă de manifestare a micii nobilimi româneşti în perioada istorică medievală.
Aşezată pe coama unui deal, înconjurată din trei părţi de apele râului Lăpuş, care formează un minunat defileu între stânci, Cetatea de Piatră constituia calea de acces dinspre Baia Mare şi Sătmar spre Transilvania (Drumul Dej – Baia Mare, trecea, se pare, pe lângă zidurile cetăţii).
Structura şi organizarea cetăţii precum şi aşezarea excepţională alături de alţi factori oferiţi de conjunctura istorică  a celor aproximativ 400 de ani de existenţă au imprimat Cetăţii Chioarului un rol deosebit de important în istoria militară, dar şi social-economică a Ardealului.
Cetatea a aparţinut rând pe rând diferiţilor stăpâni: Drăgoşeştilor maramureşeni, timp de două secole, principilor Transilvaniei sau a Habsburgilor şi a fost centru de rezistenţă în timpul războiului curuţilor (1703-1711). După o zbuciumată existenţă, a fost părăsită de habsburgi şi a devenit un loc de refugiu pentru haiducii din zonă. Autorităţile militare au luat într-un final hotărârea dezafectării cetăţii pentru a evita regruparea forţelor antihabsburgice.
Demantelarea şi aruncarea în aer a cetăţii a fost comandată de generalul austriac Rabutin de Bussy, în anul 1718, iar mai apoi tătarii au  „desăvârşit” distrugerea ei. Familia Teleki a cumpărat Cetatea de Piatră de la împăratul habsburgic Carol al VI-lea cu suma de 50.000 galbeni, iar cu cărămida de aici a construit conacul familiei de la Coltău şi clădirea din Şomcuta Mare cunoscută sub numele de „Cazarmă”, clădire care de la 1861 a fost sediul Districtului Chioar.
Puterea necruţătoare a destinului istoric, ruinele Cetăţii de Piatră profilate pe coama dealului Cornicului sunt şi vor fi o mărturie vie a trecutului nostru. Consideraţia şi respectul faţă de acest trecut se manifestă şi prin acordarea atenţiei cuvenite faţă de un obiectiv istoric atât de important, care posedă toate valenţele şi atuurile pentru o punere în valoare la nivelul standardelor europene.
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie, în virtutea implicării în cercetările arheologice anterioare (anii ’80 – ’85), a  restaurării unor obiective din incinta fostei cetăţi dar şi administrator al unui bogat patrimoniu (ceramică, accesorii militare, piese de lapidar) descoperit cu prilejul cercetărilor îşi exprimă susţinerea şi implicarea în demararea unor proiecte de valorificare culturală a acestui monument istoric reprezentativ pentru judeţ.
Având în vedere situaţia actuală a ruinelor cetăţii inundată de vegetaţie, este necesară operarea unei defrişări de proporţii pentru a degaja porţiunile de zid împrejmuitor sau diferite fragmente ale unor construcţii din piatră şi cărămidă ce se mai păstrează în incinta fostei cetăţi.
Fără eliminarea abundentei vegetaţii care nu te lasă să vezi aproape nimic din ce se mai păstrează, într-o primă etapă, nu poate fi pus în valoare acest obiectiv. Desigur, rezolvarea acestei probleme atrage după sine semnalizarea corespunzătoare a monumentului conform normelor legale de către instituţii abilitate.