EXCLUSIV: Povestea de film a fiicei legendarului Ştrifundă

O cruce de marmură pe care stă scris: „În 1945/Te-ai avântat cu tot poporul în iureş/Ca să trăim şi azi în Maramureş” şi un nume care a scris istorie: Gavrilă Mihali Ştrifundă. Povestea uitată a unui erou datorită căruia trăim şi azi în Maramureş. GAZETA de Maramureş a găsit-o pe fiica fostului primar borşean. Lucreţia Titircă, ea însăşi o eroină care a moştenit curajul şi dârzenia tatălui său, deapănă firul unei poveşti care nu s-a spus niciodată pe de-a-ntregul. O poveste care începe cu „a fost odată”, dar care se termină cu „am fost şi-om fi”.

Aşa cum priveşte, puternic şi drept, din mijlocul celulei 74 din Închisoarea Sighet, Gavrilă Mihali Ştrifundă pare desprins dintr-o lucrare despre daci. Privirea nu-i trădează nicio urmă de îndoială sau frică. De fapt, aşa a privit viaţa: ca-n poza din celula 74.

Cu certitudinea că există înfrângeri care te înalţă, că e mai demn să-ţi asumi moartea decât viaţa cu orice preţ şi că destinul e numai o linie pe care o haşurează curajul, libertatea şi credinţa.

Povestea lui pare desprinsă mai degrabă din filmele de acţiune decât din cărţile de istorie. O istorie pe care a scris-o cu preţul propriei vieţi.

În 1945, «Congresul Poporului din Maramureş» a încercat să alipească judeţul nostru la Ucraina Subcarpatică. Dacă Ştrifundă n-ar fi strigat: «Mama este una şi aceasta este România», astăzi, probabil, am fi vorbit ucraineana şi am trece în România pe bază de viză.

Numai că despre Ştrifundă se vorbeşte puţin. Prea puţin azi. Iar povestea sa a căpătat mai degrabă accente de legendă decât de istorie recentă. De aceea, când am aflat că fiica sa, Lucreţia, trăieşte în Baia Mare şi e dispusă să depene istoria nescrisă a tatălui său, am tresărit de emoţie. Doamna Lucreţia Titircă este, şi ea, un erou atipic. Trăieşte pe o străduţă liniştită a municipiului şi are amabilitatea şi modestia specifică oamenilor adevăraţi. Este fiica legendarului erou, ea însăşi o eroină, „părinte” al şcolilor sanitare din Maramureş, o legendă a lumii medicale băimărene şi autoare a nenumărate cărţi.

La 84 de ani, are privirea dârză, senină şi vie a tatălui său. Iar istoria tumultoasă nu i-a lăsat urme nici pe chip şi, mai ales, nici în suflet. Povestea ei, a lor, începe cu „a fost odată”. Dar se termină, pentru noi, maramureşenii, cu „am fost şi-om fi”...

„Înainte de cedarea Ardealului, până în 1940, tata fusese primarul Borşei. După 1944 revenise ca primar, susţinut de populaţie, trimişii prefecturii de la Sighet nereuşind să pună un primar comunist, fiind alungaţi în repetate rânduri de cetăţenii Borşei, înarmaţi cu topoare, sape”. Ştrifundă era un om remarcabil, extrem de respectat de toţi borşenii. Şi nu degeaba. Fiica sa îşi aminteşte că una din măsuri a fost să-i adune pe toţi bogătaşii şi să-i roage să plătească impozitele familiilor foarte sărace: „nu i-a obligat, dar le-a spus că cei care nu vor plăti, vor fi controlaţi şi ceva nereguli tot se vor găsi”.

Ştrifundă era deopotrivă aspru şi blând. Ştia că, sunt situaţii în care trebuie să scoţi puşca şi altele în care să stai liniştit, la un pahar de vorbă. Oricum, toată lumea era convinsă că, la un singur semn, borşenii îl vor urma oriunde. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu, în 1945, când avocatul Odoviciuc a încercat alipirea Maramureşului la Ucraina sovietică. Deja, la Sighet se instalase administraţie ucraineană. Dar Ştrifundă adună ţărani, muncitori forestieri, intelectuali şi, toţi, înarmaţi cu muniţie şi chiar cu tunuri, toate rămase din cel de-al Doilea război mondial pornesc spre Sighet. Pe drum li se alătură sătenii de pe valea Izei. Lucreţia Titircă spune că tatăl său le-ar fi spus, mai în glumă mai în serios, că dacă nu vin la Sighet, le dă foc la sat. Oricum, se adună circa 10.000 de oameni. Confruntarea are loc la podul din Vadu Izei. Un ţăran cade secerat de gloanţe.

Apoi, Ştrifundă pleacă deghizat la Cluj, unde reuşeşte să-l întâlnească pe Petru Groza. Îi înmânează un memoriu şi nu pleacă până când nu obţine asigurarea că situaţia va reveni la normal. Între timp, speriat, Odoviciuc pleacă în Ucraina.

Numai că, de-acum, normalitate înseamnă pentru Ştrifundă urmărire în permanenţă de către Securitate.

„Deci, după protestul împotriva alipirii, tata se ascundea în munţi, ştiind că se urmărea arestarea lui. Într-o zi, seara, şeful de post îi transmite prin oamenii devotaţi tatălui meu că au venit nişte „tovarăşi” de la Bucureşti care vor să-l întâlnească. Deşi bănuia ce se urmăreşte, consideră că în zorii zilei poate să se strecoare fără pericol spre casă, să-şi ia mâncare şi haine, dar, după puţin timp, vede o maşină de Bucureşti care se opreşte în faţa casei până coboară câteva persoane, apoi maşina porneşte mai departe. Cu persoanele respective coborâse din maşină şi şeful de post. Tata încearcă să se furişeze în grădină, dar realizează că a fost observat şi atunci îi abordează în mod firesc, fără să pară surprins, apoi îi pofteşte în casă ca să mănânce ceva. Musafirii, nevoind să se observe adevăratul scop al venirii lor, acceptă să ia masa. Între timp, tata, prin femeia din casă, şi-a anunţat oamenii lui de intenţiile probabile ale musafirilor. Cei anunţaţi au adus şi alţi borşeni şi s-au strâns în curte, cerând să vorbească cu primarul lor, la care apelau ca să rezolve chipurile, unele probleme ivite de curând în comună.

În timpul certei dintre ei, înscenată ad-hoc, musafirii din Bucureşti au mers în pridvor încercând să-i potolească, spunându-le să se ducă la primărie unde îl vor aduce pe primar cu maşina lor. Între timp, tata a sărit pe geam şi a dispărut”. Urmează perioada de pribegie în munţi, în care securitatea încearcă, prin diferite tertipuri să-l prindă: fiul lui Ştrifundă care avea 18 ani, fusese şi el arestat pentru grevele studenţeşti din Cluj şi s-a lansat zvonul că a dispărut. Securitatea credea că tatăl îşi va căuta fiul. De fapt, fiul era la închisoare, unde s-a şi îmbolnăvit de TBC şi a decedat la scurt timp după eliberare, în 1948.

Până la urmă, însă, capturarea a reuşit. Ştrifundă, care era şi preşedintele composesoratului, este anunţat să se întâlnească cu două persoane venite din Câmpulung pentru finalizarea unui contract. Întâlnirea are loc la o familie din Poiana Borşei. Deşi venise înarmat, a fost prins şi legat. Între ei se afla şi Manole Bodnăraş, fratele lui Emil Bodnăraş (ministrul Apărării). L-au dus la Bucureşti, la Malmaison unde l-au interogat timp de două săptămâni. Familia credea că a fost ucis şi l-a plâns cu disperare.

Lucreţia Titircă povesteşte că: „de la Malmaison, tata a fost eliberat după doar două săptămâni şi această eliberare poate fi explicată de intenţia de a-l câştiga pe tatăl meu alături de regim, considerându-se că atragerea lui poate influenţa în interesul regimului, poporul din Maramureş. De asemenea, la această eliberare se poate să fi contribuit şi insistenţele oamenilor din Câmpulung, care au intervenit la consăteanul lor Emil Bodnăraş, spunându-i că Ştrifundă i-a ajutat în timpul secetei ca să-şi aducă cereale de la Satu Mare, asigurându-le paza la trecerea Prislopului, unde bântuiau răufăcători care ucideau şi jefuiau în acele vremuri de foamete”.

În 1947, Bodnăraş îşi anunţă vizita la Borşa şi vine cu întreaga suită în casa lui Ştrifundă cu intenţia de a-l face comunist. Fostul primar răspunde diplomat că nu-şi poate schimba convingerile politice peste noapte.

Aşa că, urmărirea sa continuă. Fiica sa povesteşte că: „în 25 aprilie 1949 a avut loc logodna mea în Borşa, tatăl meu fiind prezent împreună cu câţiva prieteni, după care, prin luna mai, simţind din nou că este urmărit ca să fie arestat, a dispărut în munţi. Mama nu-i ştia sigur ascunzătorile, dar îi trimitea mâncare prin oameni de încredere”. Tot în mai 1949, pe când era în ultima clasă de liceu, fiica sa Lucreţia a fost reţinută timp de 3 săptămâni la securitate pentru a-l determina pe el să se predea. Era presată zi de zi să-i trimită o scrisoare în care să-i cară să se predea. A refuzat, astfel că, la ieşirea de pe poarta securităţii, comuniştii au exclamat: „o fi el hotărât, dar nici cu fiică-sa nu mi-e ruşine”. N-au reuşit să scoată nimic de la ea.

A urma nunta doamnei Lucreţia, în 22 august 1949. Ştrifundă a venit doar a doua zi pentru a-şi întâlni fiica şi ginerele: „aproba căsătoria, dar ne atrăgea atenţia că vom avea necazuri ceea ce s-a şi adeverit mai târziu, când soţul meu - profesor - a fost dat afară din învăţământ, iar eu n-am putut să mă înscriu la facultate deşi fusesem premiantă în liceu. După întâlnirea de după nuntă l-am mai întâlnit pe tata prin noiembrie 1949 la Sighet, unde locuiam cu soţul. Tata a fost adus cu duba securităţii”. Ştrifundă se predase, dându-şi seama că-i va fi greu să reziste peste iarnă. L-a anunţat pe locotenentul Ştern, cu care se cunoştea, şi acesta a venit personal să-l ridice. A fost condamnat la un an şi jumătate pe care l-a executat la Canal. Revine acasă fără să vorbească prea mult despre acea perioadă, se angajează la întreprinderea de exploatare a lemnului, dar e din nou urmărit. În 1958 e arestat din nou şi condamnat la 8 ani de închisoare. Din acel moment familia nu mai ştie nimic despre el. Abia în 1962 li se comunică că a murit în închisoarea din Botoşani.

Lucreţia Titircă reuşeşte prin curaj şi printr-o audienţă la Bodnăraş ceea ce părea imposibil: primeşte permisiunea de a-l deshuma. Printr-un miracol, paznicul cimitirului din Botoşani îi spune că are o schiţă, păstrată doar pentru el, cu cei îngropaţi acolo. Mormintele nu aveau cruce. În stânga şi în dreapta lui Ştrifundă erau înmormântaţi un preot şi o femeie care erau deja identificaţi. Aşa a aflat doamna Lucreţia unde e înmormântat tatăl său. A început să sape, plângând. Osemintele erau la doar o jumătate de metru. Cearceaful nu putrezise încă. Mai mult, tatăl său avusese o fractură la piciorul drept din tinereţe. Aşa şi-a dat seama că era, într-adevăr el: „după deshumare, am curăţit osemintele, le-am pus într-o pungă de nailon şi apoi într-un geamantanaş şi spre seară am pornit spre casă, trecând din nou Prislopul. Era pe la miezul nopţii când treceam prin Leordina, unde, la o cotitură este şi o trecere peste linia ferată fără să existe bară de interdicţie. La un moment dat, am simţit că maşina este hurducată, am realizat ce s-a întâmplat şi am ţipat îngrozită: „Ghiţă!”.

Şoferul a oprit şi ne-am dat seama că o luasem pe calea ferată. A venit cantonierul disperat şi ne-a spus că tocmai trebuie să vină un tren dinspre Sighet. A telefonat la gara cea mai apropiată pe unde trebuia să treacă trenul şi am căutat nişte oameni care au venit cu un tractor, au ancorat maşina şi ne-au scos de pe linia ferată. Mă gândeam că bietul tata nu are pace nici mort şi că era să mai moară odată, de data asta, împreună cu mine”.

Rămăşiţele lui Ştrifundă au fost reînhumate în cimitirul din curtea bisericii din Poiana Borşei. Pe crucea de marmură stă scris: „În 1945/Te-ai avântat cu tot poporul în iureş/Ca să trăim şi azi în Maramureş”. Iar din fotografie priveşte puternic şi drept Gavrilă Mihali Ştrifundă.

Privirea nu-i trădează nicio urmă de îndoială sau frică. De fapt, aşa a privit viaţa. Cu certitudinea că există înfrângeri care te înalţă, că e mai demn să-ţi asumi moartea decât viaţa cu orice preţ şi că destinul e numai o linie pe care o haşurează curajul, libertatea şi credinţa.

„Tata, prin femeia din casă, şi-a anunţat oamenii lui de intenţiile probabile ale musafirilor. Cei anunţaţi au adus şi alţi borşeni şi s-au strâns în curte, cerând să vorbească cu primarul lor, la care apelau ca să rezolve, chipurile, unele probleme ivite de curând în comună. În timpul certei dintre ei, înscenată ad-hoc, musafirii din Bucureşti au mers în pridvor încercând să-i potolească, spunându-le să se ducă la primărie unde îl vor aduce pe primar cu maşina lor. Între timp, tata a sărit pe geam şi a dispărut”.

 

Lucreţia Titircă