Eroul mort pe front s-a întors acasă după 32 de ani!

Dr. Ilie Gherheș

Uneori, istoria îmbracă straiul modest al unei povești, al unei legende, cu subiect aproape pipăibil dar, în același timp, indeniabil. Astfel de gânduri adumbrite și de remușcări, te frământă și te încolțesc, ori de câte ori te afli în fața unui subiect de așa-zisă istorie orală, pentru care cineva depune mărturie, devenind, în același, timp garant de autenticitate.
De asemenea, eroul despre care se va face vorbire îl simți în proximitate, îi simți răsuflarea, atențio­nându-te parcă să ai grijă cum îi trebăluiești prin biografie, să nu care-cumva, de dragul nu știu cărui artificiu facil, să te apuci să-i stâmperi, să-i răstălmăcești icoana, ade­vărul în care el a apucat de a trăit. O viață de om. Atât. Or, cine ești tu, istoricul, povestitorul de circums­tanță sau semenul post-factum care să-l supui, din nou judecății, într-o altă paradigmă?

Gânduri ca acestea, aproape stranii, te cutremură când începi să te afunzi în biografia unui om și chiar dacă ai dezlegarea și, poate, îndreptățirea unui urmaș să pătrunzi în incinta sacră a unui jurnal de familie, poate însemna a dezlega baierele viforului rece al unei judecăți aspre, implacabile. M-aș ajuta puțin sau m-ar ajuta acum, ca într-o sau ca o paranteză, să mai precizez că nu demult mă aflam la o agapă spirituală la care se găsea și mitropolitul Clujului, Î.P.S. Andrei Andreicuț. Într-un moment favorabil m-am apropiat de Domnia Sa spunându-i, cu mare bucurie, că nu demult am reușit să iau de pe acele meleaguri o cruce celtică, pe care am depus-o la muzeul din Baia Mare. Mitropolitul nostru, om al locului, mi-a replicat dojenitor: „Și ai lăsat mortul fără cruce?”.
Acea întâmplare estival-culturală mă urmărește ori de câte ori mă aflu în fața unor gesturi la limită, chiar dacă profesio­nale; în fond, cine suntem noi, oamenii, să ne amestecăm, să ne intru­zionăm nepermis de mult în ordinea firească a lucrurilor, „în treburile lui Dumnezeu”, să găzdăluim la curtea sa?

Am făcut această acoladă spirituală pentru a introduce subiectul de față, o filă dintr-un jurnal de familie, așadar, al unei studente de la Pedagogia Învăță­mântului Primar și Preșcolar, din Baia Mare, Maria Filip, încredințat spre dezbatere în cadrul unui seminar. În fapt, este vorba despre destinul unui om, despre traseul lui istoric, pentru că el era chiar „sub vremi”, în mâna implacabilă a sorții, trimis pe front, în armata horthystă, să lupte pentru o cauză care nu era a lui. Dimpotrivă!
 

Tânăr însurat, recrut pe front
 

„Povestea mea începe în anul 1940, atunci când străbunicul meu din partea mamei, Ioan Filip, a părăsit satul natal, Cupșeni (Maramureș), pentru a pleca la război. Acasă, străbunicul lăsa o soție însărcinată, în vârstă de 22 de ani.
În timpul războiului, străbunicul comunica cu străbunica, acum mamă a unei fetițe (Maria, bunica mea), prin intermediul scrisorilor, până într-o zi când acestea au încetat să mai apară”.
 

Numele enumerat pe monumentul eroilor
 

„Deoarece străbunicul nu a mai fost identificat, la sfârșitul războiului el a fost declarat între cei decedați, străbunica mea, Afimia, devenind văduvă de război. Tot datorită acestui lucru, numele străbunicului a fost trecut pe monumentul din centrul satului”.
Întâmplarea și rolul ei în istorie.

Numele și înfățișarea l-au dat de gol
 

„32 de ani mai târziu, aflați în armată la București, doi soldați, un moldovean și un ardelean, împreună cu alți camarazi de-ai lor poartă o conversație banală pentru a se cunoaște mai bine.
Numele soldatului moldovean era Filip, fapt care i-a atras atenția soldatului ardelean, întrucât în satul Cupșeni, de unde se trăgea el, majoritatea oamenilor aveau numele Filip. Curios, soldatul cupșenar, Teodor Lucian, l-a întrebat pe cel moldovean, care este originea acestui nume? Soldatul moldovean i-a răspuns că îl cheamă Filip deoarece tatăl său se trage din Țara Lăpușului, județul Maramureș. Un alt lucru care i s-a părut suspect soldatului Lucian a fost asemănarea dintre colegul lui moldovean și bunica mea, Maria, care îi era vecină. Cei doi soldați au ajuns să fie foarte buni prieteni, iar cel moldovean i-a spus soldatului ardelean, Teodor Lucian, că locuiește îm­preună cu părinții, în satul Brateș, comuna Tarcău, județul Neamț…”.
 

Zăcământul de dragoste ce i-l purta s-a ruinat
 

„Întors acasă din armată, cupșenarul Teodor Lucian s-a consultat cu părinții săi și a ajuns la concluzia că tatăl soldatului moldovean ar putea fi chiar străbunicul meu.
Băiatul a anunțat-o și pe străbunica mea despre posibilitatea ca străbunicul să fie în viață, iar după mai multe cercetări la primărie au reușit să confirme că acesta este în viață și că trăiește în Moldova”.
 

Cu Aro pe urmele „descălecătorului”

„Bunica, în vârstă de 32 de ani la acea vreme a dorit să-l viziteze și, însoțită de bunicul, de mama (9 ani), de unchiul meu (11 ani) au plecat în Moldova împreună cu un vecin care avea un Aro. Străbunica, care rămăsese văduvă, cu un nou născut, nu s-a mai recăsătorit, mutându-se din casa socrilor, înapoi în casa părintească și crescându-și cu multă greutate fiica. Dezamăgirea pro­vo­cată de faptele străbunicului a fost așa de mare încât nici nu a mai vrut să-l vadă; de aceea a refuzat categoric să plece în Moldova să-i ceară expli­cații.
Bunica mea, în schimb, a ajuns acolo, în acel sat Brateș, unde a descoperit că tatăl ei fugise din război în Moldova, în munți, unde se căsătorise, ilegal, cu o localnică.
Împreună cu această femeie străbunicul a avut doi fii (soldatul și încă un fiu, care locuia cu soția la București).
Ajunși în satul Brateș din comuna Tarcău, bunica, bunicul, mama, unchiul și acel vecin au fost primiți cu mare drag de către străbunicul meu și soția lui, dar și de către fratele vitreg (solda­tul), care locuia în casă cu părinții și soția acestuia”.
 

Regretele târzii - o cârjă pentru bătrânețe și pentru conștiință

„Dorind să-și ceară iertare de la străbunica, Afimia, străbunicul a decis să se întoarcă acasă, împreună cu bunica mea, însă atunci când a auzit că este la poartă, străbunica a amenințat că dacă va călca la ea în grădină îi va scoate ochii. Străbunicul a rămas câteva zile în sat, timp în care a încercat să-și ceară iertare, însă străbunica a refuzat categoric să-l vadă și nu i-a vorbit niciodată. Evident, aflându-se de înșe­lătoria străbunicului, numele lui a fost în­depărtat de pe Memorial, iar străbu­nicii i s-a tăiat pensia, lucru care a înfuriat-o și mai tare.
Străbunicul s-a întors în Brateș, fără a fi tras la răspundere, decedând în anul 1982. Bunica și mama au participat la înmormântarea care a avut loc în Moldova, ocazie cu care și-au văzut ultima dată rudele de acolo.
Deși știu că am neamuri acolo, că bu­nica are doi frați și mama are verișori, nu menținem legătura cu aceștia”.

În fața unui atare destin, aproape epopeic, nu poți decât să te înfiori, să te gândești că oricând ar fi fost posibil să fi fost tu însuți pus în fața unei astfel de alegeri. Or, cine ești tu să-i „judeci” pe alții, cădelnițând eventuale precepte etice. Un lucru și un aspect rămân certe, însă: monumentul de demnitate pe care l-a repre­zentat Afimia, sedusă și aban­donată, cu acte în regulă, dar respectându-și predestinarea numelui (Afi­mia, din limba greacă = cinste, re­putație bună).
Paradoxal, cred că cei care s-au grăbit să-i răzuiască numele lui Ioan Filip de pe Monumentul eroilor din fața bisericii, n-au procedat corect deoarece el dezertase dintr-o oaste ostilă, din cea a lui M. Horthy.

„Dorind să-și ceară iertare de la străbunica, Afimia, străbunicul a decis să se întoarcă acasă, împreună cu bunica mea, însă atunci când a auzit că este la poartă, străbunica a amenințat că dacă va călca la ea în grădină îi va scoate ochii. Străbunicul a rămas câteva zile în sat, timp în care a încercat să-și ceară iertare, însă străbunica a refuzat categoric să-l vadă și nu i-a vorbit niciodată”.