EROISMUL la feminin

REGINA MARIA A ROMÂNIEI

Cu siguranță, una dintre cele mai apreciate prezențe feminine ale României este Regina Maria, o personalitate cu un spirit luptător, înnobilat de bunătate și diplomație.
Originară din Anglia, Prințesa de Edinburgh ajunge la 17 ani pe meleagurile țării noastre, urmând să devină soția lui Ferdinand I și, ulterior, regină. Încă din primii ani petrecuți aici, Maria începe să descopere tot mai mult țara adoptivă. Se îndrăgostește de cultură și oameni, pentru care va lupta la nivel politic. Va negocia cu miniștri și diplomați, va scrie articole despre România, va pleda pentru cauza țării și o va promova dincolo de granițe.
În timpul Primul Război Mondial, Regina Maria rămâne aproape de oameni și de nevoile lor. Acordă îngrijiri soldaților răniți, îi ajută pe bolnavii de tifos și holeră. Între timp, se ocupă și de dezvoltarea sistemului de sănătate. În acest sens, coordonează colaborarea cu Crucea Roșie, organizează spitale de campanie și strânge fonduri pentru serviciul de ambulanță.

„Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți”.
- Regina Maria, aflată într-o vizită diplomatică în Statele Unite

„Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorba, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei”.
- Regina Maria

ECATERINA TEODORIU

Figură emblematică pentru poporul român, „eroina de la Târgu Jiu” rămâne un simbol al patriotismului și al dedicării. Realizează jertfa supremă, murind pe frontul de luptă în timpul Primului Război Mondial.
În timpul liceului, se înscrie în Asociația de cercetași Cohorta „Pastorul Bucur” și ia prima dată contact cu viața militară, urmând ca, după începerea războiului, să acorde îngrijiri soldaților răniți.
Momentul de cumpănă îl reprezintă moartea fratelui său. Este clipa în care Ecaterina își dă seama de adevăratele implicații ale războiului și, mânată de patriotism, se înrolează în armată. Se confruntă, pentru început, cu reticența sistemului care îi consideră potriviți pentru luptă doar pe bărbați. Cu un curaj nebănuit, eroina rezistă multiplelor confruntări cu trupele inamice. Reu­șește să evadeze din prizonieratul german și devine sublocotenent, sfârșind, însă tragic, în vara lui 1917.

MARIA HOCIOTA

O altă figură reprezentativă pentru ideea de femei implicate în efortul de război este Marina Hociotă sau maica Mina. Ea s-a născut în anul 1896 la Săliște, în Transilvania. La vârsta de 14 ani, Marina Hociotă a trecut Carpații în Regatul României și a plecat la Mănăstirea Văratec, unde era călugăriță o mătușă de-a sa. La vârsta de 18 ani, Marina Hociotă a decis să se călugărească, la rândul ei, și a primit numele de Mina. După intrarea României în Primul Război Mondial, maica Mina Hociotă s-a oferit voluntară și a lucrat ca infirmieră. Pentru curajul deosebit dovedit în bătălia de la Mărășești, a primit dreptul să îmbrace uniforma militară și a primit rangul de sublocotenent. În vara anului 1917, în timp ce îi evacua pe răniți cu un tren sanitar, a fost grav rănită. A fost tratată la Iași, unde a rămas pentru a-i îngriji pe cei care sufereau de tifos. În anul 1918, prin Înalt Decret Regal, maica Mina Hociotă a fost decorată cu Crucea Comemorativă.

După război, s-a întors la Mănăstirea Văratec, unde a rămas până la moartea mătușii sale, apoi s-a mutat la Mănăstirea Nămăești din județul Argeș. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, maica Mina Hociotă a trebuit să se confrunte din nou cu ororile confla­grației. Ea a avut grijă de răniții care ajungeau la spitalul din Câmpulung Muscel. După război, ea a revenit la mănăstire. În anul 1968, cu ocazia a 50 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, maica Mina Hociotă a fost decorată cu medalia Virtutea Militară. Ea murit în anul 1977, la Mănăstirea Nămăești.

ELENA CARAGIANI

Elena Caragiani a urmat cursurile unei școli de pilotaj din București, iar în 1912, alături de Mircea Zorileanu, a efectuat primul ei zbor. Autoritățile române au refuzat să îi elibereze brevetul de pilot, astfel că Elena Caragiani a plecat în Franța, unde, în 1914, a obținut un brevet de pilot recunoscut și de Federația Aeronautică Internațională. A devenit reporter de război și a publicat numeroase reportaje în presa franceză. Practic, ea a fost prima jurnalistă care a scris reportaje din avion.
În 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, Elena Caragiani a revenit în țară. A cerut să lupte ca aviator, dar a fost refuzată. Atunci, a cerut să servească drept curier și să transporte cu avionul medicamente pentru Crucea Roșie. Nu a primit aprobare nici pentru așa ceva, astfel că s-a înrolat infirmieră în Crucea Roșie Română.
A fost decorată de Familia Regală a României datorită curajului și devotamentului dovedite atât în tranșee, cât și într-un spital din Iași. După război, pentru că autoritățile române refuzau să îi accepte calitățile de aviatoare, Elena Caragiani a plecat în Franța, unde s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu și s-au stabilit la Paris. Elena Caragiani a murit în Franța în 1929.

SABINA CANTACUZINO

Sabina Cantacuzino (1863–1944) era cunoscută de contemporani ca „fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu“ şi „sora cea mai mare a Brătienilor“ – Ionel, Constantin (Dinu) şi Vintilă. A făcut școală în particular, după obiceiul timpului, la moșia Florica, iar mai târziu la București, cu profesori renumiți (Spiru Haret, David Emmanuel, V.D. Păun etc.), încheindu-şi studiile cu un examen de bacalaureat susținut la Colegiul Sfântul Sava. În 1885, s-a căsătorit cu doctorul Constantin Cantacuzino. A învățat de tânără să iubească teatrul, muzica, artele plastice, devenind cu timpul proprietara unei importante colecții de pictură românească şi de obiecte de artă populară. A contribuit la înființarea şi funcționarea Muzeului de artă „Toma Stelian“ şi a Universității Libere (asociație culturală aflată sub patronajul reginei, în cadrul căreia se organizau conferințe şi concerte); şi-a lăsat prin testament locuința din Bucu­rești ca sediu al unui „cămin pentru doctoranzi“, conceput ca o fundație academică. Pe lângă sprijinirea instituțiilor culturale, s-a dăruit asistenței publice: a lucrat o lungă perioadă la Așeză­mântul Regina Elisabeta, a organizat un cămin de copii bazat pe sistemul Montessori, a condus Spitalul nr. 108 din București în timpul Primului Război Mondial, a fost preșe­dinta Asociației pentru Profilaxia Tuberculozei, a avut, în 1914, inițiativa înființării unui spital pentru tuberculoși.

Împreună cu alți membri ai familiei, a rămas în București în timpul ocupației militare germane din 1916–1918 şi a fost internată în 1917, timp de nouă luni, la Mănăstirea Pasărea. Memoriile ei, pe care a început să le scrie în 1921, când se împlineau o sută de ani de la nașterea lui Ion C. Brătianu, au apărut la Editura Universul din București în 1933 (volumul I) şi 1937 (volumul II).

A murit la București în ziua de 23 august 1944, în urma unui cancer esofagian.

FEMEI ÎN REZISTENȚA ANTICOMUNISTĂ

Numărul lor nu se cunoaşte cu exactitate. Oricum gropile comune, crematoriile şi văile munţilor s-au umplut şi de oasele şi sângele lor. Numai „Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare. A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității uma­ne, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Ca „Tuța Rizea” sunt însă multe.

Mame, soţii, fiice, tinere  studen­te, călugăriţe. Toate au murit sau au plătit preţul scump al suferinţei refuzând trădarea şi laşitatea. Pentru ele, regimul communist avea un regim special la închisori ca şi Oradea, Mislea,
Miercurea Ciuc bazat tot pe ex­­ter­minarea prin foame, bătaie, muncă, lipsa asistenţei medicale. Multe au născut în temniţă. Altora li s-au luat copiii. Au şantajate, bătute, schinjuite, dar nu şi-au trădat idealurile.

Potrivit cărţii „Femeia în gulagul sovietic”: „aproximativ  10.000 de femei cu vârste cuprinse între 12 şi 90 de ani au fost întemnitate. Au fost smulse din sânul familiilor lor, bătute, înjosite şi apoi aruncate în ceea ce s-a numit Infernul Comunist. Femei de carier[ s-au alăturat femeilor simple de la ţară şi condamnatelor de drept comun. Printre deţinutele politice din România se numară: Elisabeta Rizea, Nicole Valery Grossu, Lena Constante, Madeleine Cancicov, Dina Bals, Sabina Wurmbrand, Dorina Potarca, Ioana Berindei, Iuliana Preduţ, Ileana Samoilă, Liana Ne­delcu Stan, Verona Popescu, Maria Preduţ, Mariuca Vulcănescu, Ioana Veteleanu.
Din întreg sistemul de închisori comuniste din România penitenciarul de la Râmnicu - Sărat a fost unul dintre cele mai vestit pentru duritatea gardienilor, nervii de fier ai anchetatorilor precum şi actele de cruzime ale torţionarilor. Si aici au existat femei care au fost supuse celor mai odioase metode de tortura, multe dintre ele decedând înainte să îşi ispăşeasca pedeapsa”.