Eroii Țării Voievozilor

Nicolae Steinhardt spunea că, până la urmă, poate există o singură virtute: curajul. Fără el, nicio altă virtute nu e posibilă. Şi, poate nu întâmplător, în greaca veche se foloseşte acelaşi termen pentru eroi şi sfinţi: heros. Pentru că şi unii şi alţii se înalţă prin curaj: eroii pe „orizontală”, deasupra celorlalţi oa­meni, iar sfinţii „pe verticală”, înspre Dumnezeu. Se spune că „exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”. Nu întâmplător, ţăranii puneau jertfă la baza unei construcţii noi, pentru că ştiau că fără jertfă, nimic nu e durabil. Maramureşul e ţara voievozilor, a credinţei, a demnităţii, a lui „am fost

şi-om fi” pentru că are ca fundaţie jertfa celor mai buni fii ai săi, munca, sacrificiile şi viaţa lor. Fără eroii, sfinţii şi martirii acestui ţinut, Maramureşul n-ar fi fost nimic din ceea ce e azi sau poate n-ar fi fost deloc. 
Acum, de Ziua Eroilor, ne-am propus să zugrăvim chipuri ale demnităţii noastre locale, portretele unor oameni care au schimbat istoria şi prototipul unor eroi neştiuţi care şi-au asumat menirea de a duce „crucea” acestui colţ de ţară. Se spune că adevărata măsură a valorii unui om şi a unei comunităţi e cea mai înaltă treaptă pe care ai putut s-o urci cândva, de-a lungul istoriei sau existenţei. Maramureşenii au urcat de-a lungul secolelor şi treapta eroismului. Şi fiecare urcuş a fost plătit din greu, cu sânge, suferinţă, moarte. Dar au reuşit să clădească două coloane solide care ne asigură dăinuirea şi nemurirea: dra­gostea de Dumnezeu şi de Ţară. Şi au reuşit să urce pe o treaptă a dem­nităţii însăşi originea de maramureşean. 

Înconjurat de munţi şi codri seculari, Maramureşul este o fortăreaţă naturală, un simbol al rezistenţei, continuităţii şi demnităţii. O „armură naturală” a românismului, care l-a determinat pe marele Eminescu să pecetluiască un adevăr pentru eternitate: „Toţi românii au pogorât din Maramureş”.
Dar, ca să aflăm sursa setei de libertate a Maramureşului, trebuie să mergem la origini. La originea noastră de daci liberi şi la prototipul „războinicilor lupi”. „Sub Burebista, Dacia se întindea până la Vilna, cuprinzând şi Maramu­reşul. În acest timp, Rodna Veche era un centru industrial înfloritor, având cele mai bogate mine de aur. Între Gelonos (Porolissum) şi Sarmisegetusa, dacii au construit o linie fortificată, presărată cu puternice cetăţi de apărare, situate pe coama munţilor. Linia aceasta se termina la confluenţa Arieşului cu Someşul, unde se afla o cetate care s-a menţinut până în secolul al XIII-lea, când a fost distrusă de mongoli. De aceea, expediţia de cucerire romană nu s-a mărginit la ocuparea Sarmise­getusei, deoarece stăpânirea deplină a provinciei reclama şi cucerirea liniei de fortificare de la nord şi nord-vest. Deci, ultima rezis­tenţă dacă a avut loc la hotarul Maramu­reşului, unde s-a retras populaţia civilă şi luptătorii daci care au supravieţuit înfrângerii lor definitive. Rămăşiţele dace şi-au organizat în Maramureş o patrie nouă, o Dacie liberă, pentru apărarea căreia au construit o mulţime de cetăţi, a căror amintire o păstrează numirile «cetate» şi «cetăţuie» din diferitele comune.” - („Istoria Maramureşului”, prof. Dr. Alexandru Filipaşcu).
Dar amintirea originii daco-romane a rămas vie în tradiţia şi identitatea maramureşenilor. O legendă din comuna Rozavlea spune că Maramureşul a fost locuit la început de uriaşi, dintre care, cu timpul, a rămas un singur uriaş bătrân care avea o fiică pe nume Rozalia. Plimbându-se pe malul Izei, fata a văzut nişte oameni minusculi pe care i-a adunat în poală şi i-a arătat tatălui său. Bătrânul îi spune fetei că piticii sunt din neamul ro­manilor şi că vor stăpâni Mara­mureşul, dar fata se îndrăgosteşte de unul dintre ei şi îl roagă pe Dumnezeu să o facă ceva mai mică şi pe el puţin mai mare. Dumnezeu îi ascultă rugăciunea şi, din căsătoria lor, se naşte neamul mara­mureşenilor.
Datorită fortăreţei naturale în care Dumnezeu a aşezat acest colţ de ţară, maramureşenii n-au putut fi clintiţi de năvălirile barbare. Aşa cum arată Alexandru Filipaşcu: „Maramureşenii au rezistat cu succes tuturor vitregiilor din acele vremuri şi-au  menţinut limba şi puritatea rasei”.
Nu putem vorbi de trecutul nostru nobil și demn fără să amintim de voievozii întemeietori de țară, Dragoș și Bogdan.
Iar dacă vorbim de eroii maramureșeni, primul gând te duce la numele celui care a devenit sinonim cu vitejia: Pintea. „Hai, Hai!... cât îi Maramurăşu’ / Nu-i ca Pintea Viteazu / Nu-i ca Pintea Haiducu!... / Pe bogaţi îi prinde-n cleşte / Pe săraci bine-i păzeşte...”. Aşa cântau la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, mara­mureşeni, bistriţeni şi clujeni deopo­trivă. De atunci, „împăratul codrilor”, Pintea, a devenit personaj de film, de legende şi mai ales a devenit sinonim cu dreptatea şi speranţa.

Generația de la 1848 a dat o altă figură luminoasă în panteonul martirilor și eroilor Maramureșului: Ioan Buteanu, prefect al Zarandului în anii 1848-1849. Toată toamna anului 1848 şi mai cu seamă în iarna şi primăvara lui 1849,
s-au dat lupte grele pentru apărarea Transilvaniei, lupte la care a participat şi Ioan Buteanu. În 9 mai 1949, Ioan Buteanu este prins şi legat în lanţuri. În zilele următoare, armata lui Iancu îi provoacă lui Hatvany două înfrângeri, fără ca prefectul Buteanu să poată fi eliberat. Acesta a fost târât în retragerea ungurilor, legat de un tun. Oastea românească din Hălmagiu, Hălmăgel şi Brusturi, a plănuit să-l aştepte pe Hatvany în Valea Lazurilor, spre Bihor. Dar ungurii se retrag pe la Tălmaciu, Gura Văii, urmând să ajungă la Arad. Au poposit la marginea localităţii Gurahonţ, la Iosăşel, unde au hotărât soarta prefectului de Zarand.
La 23 mai 1849, după o noapte de chef, dimineaţa, maiorul ungur a dat ordin de ucidere a lui Buteanu. El a fost dus lângă o salcie, pe malul stâng al Crişului Alb, unde trebuia să fie spânzurat. Înaintea morţii, Ioan Buteanu a aruncat o pungă cu bani la picioarele călăilor, spunându-le: „Luaţi-o, tâlharilor! Pentru asta luptaţi voi, nu pentru libertate! Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în faţa ei. De altfel, fraţii mei vor răz­buna moartea mea violentă”.
Şi-a pus singur ştreangul, nelăsând mână de duşman să-l atingă. Simţind golul de sub picioare, a avut un instinct firesc, să desfacă legătura ştreangului care îl sufoca. În acel moment, căpitanul ungur Ilosvay a scos sabia tăindu-i degetele de la mâini. Aşa a murit Ioan Buteanu, ca un martir al neamului românesc, în revoluţia de la 1848-1849. Un bun român din Iosaş, Ioan Costa, l-a înmormântat acolo. Peste douăzeci de ani, în 1859, a fost reînhumat în cimiti­rul din Gurahonţ, iar în anul 1924, când s-a aniversat centenarul naşterii lui Avram Iancu, osemintele lui Ioan Buteanu au fost mutate în veşnicie în Panteonul eroilor de la Ţebea.

Câţiva ani mai târziu, povestea eroismului continua cu un maramureșean care
l-a uimit și impresionat pe Garibaldi. Povestea lui Nicolae Dunca de Şieu este aproape necunoscută în ţară. Viteazul a luptat atât în luptele pentru unificarea Italiei, cât şi în Războiul Civil din Statele Unite ale Americii. Preluând un articol din ziarul american „Evening Post” (SUA) din data de 9 iunie 1862, publicaţia de mare impact în rândul românilor ardeleni, „Gazeta Transil­vaniei”, schiţa un succint portret al românului Nicolae Dunca. Totodată, ziarul american menţiona şi opinia ge­neralului Fremont: „Din statul meu major am pierdut un bun ofiţer, cpt. Nicolae Dunca”. Dar cine era de fapt acest brav ofiţer din armata americană şi în ce condiţii a murit el?
Despre Nicolae Dunca avem puţine informaţii, iar acestea provin în cea mai mare parte din ziarul american citat anterior. „Gazeta Transilvaniei” a preluat în parte aceste informaţii, altele şi
le-a procurat probabil din alte surse. Este însă cert faptul că acest tânăr – iniţial luptător în armata lui Garibaldi şi ulterior în armata SUA (de partea Nordului) – a fost un romantic, ca de altfel o mare parte a generaţiei sale însu­fleţită de idealurile de libertate, egalitate şi fraternitate între popoare.
Potrivit unor surse, Nicolae Dunca de Şieu ar fi fost cadet, apoi ofiţer în armata română, comandată de principele Alexandru Ioan Cuza, după Unirea din 1859. Ipoteza este susţinută de scriitorul Vasile Iuga, cel care a regăsit mormântul românului Nicolae Dunca de Şieu. În anul 1860, Nicolae Dunca de Şieu a demisionat din armata română şi a plecat în Italia, ca să se înroleze în armata condusă de Giuseppe Garibaldi. Eroul italian al Revoluţiei din 1848 a organizat un adevărat război în sudul Italiei, în urma căruia a alungat dinastia de Bourbon din Regatul celor Două Sicilii, apoi a proclamat alipirea acestuia la Regatul Sardiniei şi Piemontului, condus de Casa de Savoia, iar ca urmare a acestei uniri a apărut nucleul statului italian. După bătălia de la Volturno, Giuseppe Garibaldi a remarcat curajul românului, pe care l-a numit căpitan de cavalerie în armata aflată sub comanda sa. În anul 1861, alături de alţi doi ofiţeri din Legiunea Ungară, coloneii Zagony şi Tigiernosky, Nicolae Dunca de Şieu şi-a prezentat demisia în faţa lui Giuseppe Garibaldi şi a plecat în Statele Unite ale Americii, unde izbucnise Războiul Civil.
Cei trei ofiţeri, deja căliţi de războiul italian, s-au înrolat în Armata Nordului. Nicolae Dunca de Şieu a devenit, rapid, comandantul Regimentului 8 din New York. Apoi, datorită talentului său militar, el a fost cooptat ca adjutant în Statul Major al comandantului suprem al Armatei Nordului, generalul Fremont. Însă ofiţerul român a murit, la doar 24 de ani, în bătălia de la Cross Keys. Avea în faţă o carieră militară strălucită, iar generalul Fremont şi-a exprimat regretele, prin intermediul unui articol, publicat în data de 9 iunie 1862, în periodicul „Evening Post”. Ofiţerul român, care a devenit căpitan al Italiei şi colonel al Statelor Unite ale Americii, a fost înmormântat în Cimitirul Naţional al Eroilor din Stanton, Virginia.
În vârtejul luptelor naţionale, au crescut mulţi tineri maramureşeni înţelepţi şi patrioţi. Alexandru Filipaşcu îi descrie pe doi dintre ei, Gavril Mihaly şi Arte­miu Anderco. G. Mihaly şi A. Anderco erau cei mai eminenţi reprezentanţi ai generaţiei tinere, crescute în vârtejul luptelor naţionale. Primul s-a distins deja ca student la Budapesta, unde, în cadrul societăţii „P. Maior”, al cărei preşedinte a fost, a desfăşurat o fru­moasă activitate naţională şi culturală. Reîntors acasă, a ocupat funcţia de pretore, ceea ce nu 1-a împiedicat ca să adune în jurul său pe tinerii maramu­reşeni pentru a-i învăţa carte româ­nească şi pentru a-i iniţia în idealurile neamului românesc. Pentru cultivarea sentimentului naţional în socie­tatea românească organiza repre­zentaţii culturale şi petreceri româneşti cu costume şi dansuri naţionale, fiind un excelent colaborator al fratelui său Ion, care, în vederea strângerii de fonduri, organiza concerte româneşti. Al doilea era fiul protopopului din Borşa, ale cărui sentimente româneşti rezultă şi din faptul că fiului său născut în timpul primului domnitor român i-a dat numele de Alexandru Cuza. Tânărul Artemiu a studiat medicina la Paris, Roma şi Torino, unde a făcut eforturi uriaşe pentru a se înarma cu toate cunoştinţele necesare unui viitor conducător. De la el ne-a rămas o gramatică română şi câteva vo­lume de amintiri duioase şi pline de idea­lism românesc. Din nefericire, Maramu­reşul n-a avut norocul de a se bucura de roadele muncii acestor doi tineri extrem de talentaţi, murind ambii în floarea tinereţii. („Istoria Maramu­reşului”)

Evident, lista trebuie să continue cu nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare: Ioan Mihalyi de Apșa, Vasile Lucaciu, Ilie Lazăr, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Șugariu și mulți-mulți alții. Și multe altele. Pentru că maramureșenii conjugă curajul și la feminin.

Îngropând morţii, dar şi îngrijindu-i pe cei vii şi luptând cu arma-n mână sau în văzduh pentru apărarea ţării. Asta a însemnat pentru sute de mii de femei cel de-al doilea război mondial. Dincolo de câteva poveşti, puţine, păstrate în me­morii, legende sau istorie, eroismul româncelor a devenit uitare. Femeile care intrau în prima linie, printre gloanţe şi schije pentru a salva vieţi, nici măcar nu sunt recunoscute ca veterani de război. Iar celor care au rămas acasă, îngrijindu-şi familia, statul le recunoaşte meritele doar dacă au devenit văduve de război. Sacrificiul şi eroismul lor nu este însă cu nimic mai prejos decât cel al bărbaţilor. Iar pentru asta e suficient să amintim Escadrila Albă, a cărei denumire oficială a fost inițial Escadrila Sanitară. O unitate a Forțelor Aeriene Regale ale României, având ca piloţi femei. Escadrila purta însemnele Crucii Roşii și avea ca misiune evacuarea răniților de pe fronturile celui de-al doilea război mondial. În aprilie 1942, această unitate a fost redenumită Escadrila 108 Transport Ușor. România a fost singura țară din lume care a avut în al doilea război mondial o escadrilă de acest fel.
Escadrila a fost dotată cu mai multe tipuri de avioane, în principal cu avioane poloneze RWD-13S și RWD-13. Primele aviatoare ale escadrilei au fost Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas. Ulterior, lor li s-au alăturat și alte aviatoare. Puţini ştiu că, una dintre ele, Elena Vulcu, a devenit maramureşeancă prin căsătorie.

„Faptele mărețe ale Omului se propagă în eternitate”

General, fost deţinut politic, patriot. Un nume devenit legendă care se leagă de luptele pentru apărarea Sighetului şi graniţelor României: Leonard Mociulschi. Participant la cele două războaie mondiale, decorat cu mari distincţii militare din partea ţărilor europene cobeli­gerante, primind zeci de ordine, decoraţii şi medalii. Deşi născut în Suceava, generalul Mociulschi e legat de Maramureş şi de istoria sa.
 

Legendarul „voivod” Ştrifundă 

În 1945, „Congresul Poporului din Maramureş” a încercat să alipească judeţul nostru la Ucraina Subcarpatică. Dacă un primar înţelept n-ar fi strigat: „Mama este una şi aceasta este România”, astăzi probabil am fi vorbit ucraineană şi am trece în România pe bază de viză. Gavrilă Mihali Ştrifundă a schimbat istoria Maramureşului, demonstrând că maramureşenii sunt oameni curajoşi, de onoare şi, mai ales, patrioţi.
 

Maramureşul liber din munţi 

Zeci de maramureşeni au luptat cu arma-n mâna aproape un deceniu contra terorii comuniste. În Munţii Ţibleş, Oaş, Rodnei, Maramureşului şi Gutâi au acţionat mai multe grupări de rezistenţă anticomunistă. Pentru curajul de a lupta pentru libertate şi onoare, cei mai mulţi au fost ucişi, alţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare şi umilinţe. Niciunul însă n-a fost învins şi nu s-a supus sub jugul minciunii.