Emil Berindan, „Sufletul unui sat...” Povestea unui profesor dedicat localității Satu Nou de Jos

Cu un scris caligrafic, plăcut, citeț, profesorul a așternut pe hârtie un început de studiu monografic asupra localității Satu Nou de Jos, o prezentare amplă a evoluției școlii din localitate, precum și diferite aspecte din viața socială și culturală a localității, documente, cercetări bibliografice și istorice, hărți cu descrieri toponimice și multe altele.
Pornind de la acestea, am considerat că este momentul să scoatem la lumină aceste consemnări valoroase din perspectivă documentară, conștienți de faptul că cunoașterea propriei istorii ne ajută considerabil la înțelegerea prezentului, apoi la schițarea viitorului. Niciodată nu pornim de la zero, cineva a mai făcut câte ceva, iar în cazul nostru suntem obligați să aducem mulțumiri – post-mortem – unuia dintre cei mai dedicați profesori care a trudit în Satu Nou de Jos: Emil Berindan.
Schița monografică realizată de profesorul Berindan începe cu o excelentă descriere a geografiei localității Satu Nou de Jos, pornind de la soluri, vegetație, climă, elemente hidrografice, precum și evoluția închegării vetrei sa­tului. Dacă se vor continua cercetările de tip monografic în zilele noastre, cu instrumente contemporane, ceea ce
ne-a lăsat domnul profesor poate fi preluat aproape în totalitate într-o lucrare științifică de anvergură. Iar dacă vom persevera în această direcție, în edițiile „Gazetei de Groși” din anul 2019 vom prezenta pasaje întregi din ceea ce ne-a lăsat moștenire domnul profesor.
Al doilea capitol al lucrării monografice este dedicat prezentării cercetărilor rea­lizate pe tărâmul istoriei și, chiar dacă acestea pot fi completate astăzi cu informații noi din arhivele statului sau surse bibliografice noi, considerăm important să reproducem aici un fragment reprezentativ din această lucrare:
„Localitatea Satu Nou de Jos, situată în apropierea Municipiului Baia Mare,... a fost multă vreme în trecut sat aparținător acestui oraș. Unele documente vechi vorbind despre orașul Baia Mare, menționează de multe ori și numele localității Satu Nou de Jos. Astfel, printr-un decret regal din anul 1379, orașul Baia Mare este decretat «oraș liber regal», centru fortificat, căruia i s-au acordat patru sate iobăgești: Ferneziu, Satu Nou de Jos, Satu Nou de Sus, Mocira și o treime din satul Băița. Localitatea Satu Nou de Jos o găsim menționată și în Dicționarul localităților din Tran­sil­vania a lui Coriolan Suciu astfel: «Satu Nou de Jos, Alsoujfalu, r. Șom­cuta Mare, R Maramureș, 1379 (?) Maksai 226, 1928 Alsoujfalu Satmar,..., 1851 – AlsoUyfalu (Fenyes)».

Lăsând la o parte mențiunea citată mai sus, constatăm că prima atestare documentară a localității Satu Nou de Jos o putem considera menționatul decret regal din anul 1379. Multe
secole Satu Nou de Jos a aparținut ca sat iobăgesc orașului Baia Mare, pământurile din lunca râului Lăpuș, foarte fertile, fiind o sursă de alimentație pentru locuitorii orașului, iar pe de altă parte locuitorii
satului au oferit brațe de muncă ieftine pentru tăierea lemnelor din pădurile Lăpușului, precum și în minele și stampurile băimărene.
Războiul țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja este un moment crucial pentru hărăzirea soartei țăranilor io­bagi. Este perioada când se crista­li­zează domeniile feudale, a căror mă­rime variază în funcție de centrele în jurul cărora s-au format. În jurul Băii Mari s-a constituit un domeniu feudal de dimensiuni mai mici, care cuprindea un oraș, un târg și 14 sate, printre care și localitatea Satu Nou de Jos. Istoricul localității Satu Nou de Jos a fost destul de frământat în secolele XVI – XVIII. Considerăm că și în continuare locui­torii acestui sat s-au încadrat în toate evenimentele timpului, în toate frământările sociale și că au participat la viața economică și politică a timpului. Invazia turcească din Europa Centrală, deci și în Ungaria și Transil­vania, a atins și Baia Mare și împrejurimile ei, «Domeniul Baia Mare la 1566 a fost și el atins de turci, iar mai grav, în satele în care au fost așezate taberele turcești. Numărul sesiilor pustiite (gospodării) s-a ridicat la mai bine de un sfert din sesiile domeniului» (David Prodan, «Iobăgia în Transil­vania», vol. I, Ed. Academiei, 1967)...”.

Acest gen de tratare istoriografică este continuat până în contemporaneitate și, chiar dacă lipsesc numeroase pagini, considerăm că ne rămâne în sarcină continuarea muncii profesorului Emil Berindan, astfel încât, într-un orizont de timp rezonabil, schița monografică să fie coerentă și utilă generațiilor care ne vor urma, atunci când își vor căuta „rădăcinile”.
Un reper istoric important subliniat de autor este acela reprezentat de documentarea evenimentelor legate de Revoluția de la 1848, din care rezultă toponimul „Dâmbul Spânzura­ților” pentru localitatea Satu Nou de Jos, fapt datorat alegerii ca loc de execuție prin spânzurare pentru trei fruntaşi chioreni, condamnați de autoritățile imperiale pentru nesupunere și participare la revolte. Acel loc este marcat astăzi cu o troiță de lemn, în apropierea intrării în localitate dinspre Ocoliș, pe dreapta. Această poveste va fi relatată în numărul viitor al acestei publicații.

În capitolul al treilea din lucrarea profesorului Berindan se tratează elemente referitoare la populație și la economia localității Satu Nou de Jos. Capitolul al patrulea este dedicat istoricului școlii din localitate, pornind de la cele mai vechi documente ce atestă existența învățământului în sat, până la des­crierea populației școlare pe ani, învățătorii și dascălii care au avut contribuții însemnate la ridicarea prin știință de carte și cultură a țăranilor din sat, prezentarea bazei materiale și a condițiilor care au făcut posibilă creșterea calității educației, mai ales în perioada în care profesorul Berindan a fost directorul școlii din Satu Nou de Jos. Prezentăm alăturat câteva foto­grafii legate de familia și viața profesorului Emil Berindan.