Elogiu elogiatorului filosofiei românești (I+II)

În 24 februarie 2021, academicianul Alexandru Surdu ar fi împlinit 83 de ani. Sărbătorirea „celui mai bun prieten al Maramureșului” se face, în acest an, fără a putea rosti „VIVAT! CRESCAT! FLOREAT!”, întrucât „Nemuritorul” a plecat (la 11 decembrie 2020) spre nemurirea din veșniciile cele luminoase ale istoriei Neamului Românesc.
 

În 27 februarie 2018, Consi­liul Județean Maramureș l-a gratulat pe marele filosof român cu cel mai înalt titlu: Cetățean de Onoare al județului Maramureș. Cu această ocazie, darul oferit de Biblioteca Jude­țeană „Petre Dulfu” Baia Mare a constat în retipărirea Discursului de recepție ținut la 15 aprilie 1994, în Aula Magna a Academiei Ro­mâne. Lucrarea a fost însoțită de o prefață a subsemnatului intitulată „Elogiu elogiatorului filosofiei românești”, pe care o aducem acum, sub semnul Dragostei, ca Omagiu, de Dragobete (ziua de naștere a Magnificenței Sale în 1938) și drept mulțumire pentru toate gesturile sale nobile îndreptate spre Maramureș.

*
    
Cea mai de seamă instituție cultu­rală și științifică românească a fost edificată în anii 1866-1867, la Bu­cu­rești, din inițiativa unor cărturari cu mare deschidere intelectuală și pentru a servi Limba Română. Acest for și-a constituit treptat seturi de norme și proceduri înscrise în statute și s-a împrospătat mereu cu atragerea spre Panteonul Viu al Nației a tuturor personalităților unghiulare, fie ei cărturari, literați, istorici ș.a.m.d.
Cea mai rodnică inițiativă i-a aparținut lui George Barițiu, care a propus, pe linia tradiției academice din Franța, instituirea unui moment festiv, sub forma unei sesiuni speciale, în care persoana agreată să intre în Academie să rostească un discurs de recepție, iar un coleg academician să-i răspundă printr-un laudatio.
Alexandru Papiu Ilarian este primul membru al Academiei Române, pe atunci numită Socie­tatea Academică din București, care rostește o astfel de cuvântare de „consacrare”, la 14 septembrie 1869, cu titlul „Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca”. Era o ancorare firească și bine filigranată la ideea lui Barițiu, potrivit căreia „acel bărbat român care va fi în stare să compună biografia cunoscuților triumviri: Samuil Micu, Georgiu Șincai și Petru Maior pe un period rotund de 50 de ani, începând de la 1770 până la 1820, acela ne va da chiar în aceste biografii istoria poporului român din patria în care s-a născut și în sânul căreia a lucrat …”.
Acest prim discurs de recepție din istoria Academiei Române, rostit de Al. Papiu Ilarian, fostul elev al lui Simion Bărnuțiu, a fost, de fapt, o monografie cuprinzătoare, în­soțită de anexe-argument și este prima scriere de acest format academic despre viața și opera marelui iluminist român Gheorghe Șincai.
Efigia de cărturar patriot a primului orator al incintelor academice românești s-a degajat atât din discursul său magistral, cât și din cel al lui G. Barițiu, care devine astfel primul orator ce susține un cuvânt de răspuns și bun venit. Se realiza astfel, în plenitudine procedurală, ideea lui Barițiu care vedea necesară „însoțirea” primirii în Academie de un discurs care să omagieze fie o personalitate cardinală a culturii și istoriei neamului, fie elemente de verticalitate unghiulară dintr-un domeniu de maximă competență pentru cel acceptat în acest for suprem al marilor performeri culturali. Drept urmare, această nouă formulă de „botez” instituțional a fost inclusă și în Statutul Academiei și păstrată în toată istoria sa, cu excepția perioadei totalitare.
Au rămas înscrise majuscular unele dintre ideile rostite de acest „cap de serie” academică, iar istoria le păstrează în tezaurul său. Potrivit lui Papiu Ilarian, „patriot român și naționalist român una și aceeași este”, iar „Românii ar trebui să se întremeze în patriotism și în curaj și să câștige statornicie în caracter”.
Și răspunsul lui George Barițiu, cărturarul transilvănean „începător a toate”, a fost unul elocvent, fiind luat ca model de celelalte sărbători din Aulă. „Să fii, domnule Papiu, binevenit în sânul acestei Societăți Academice. Să ai parte de anii lui Nestor și de succesele lui Livius pe câmpul istoriei noastre”. Dacă cel gratulat cu acest mesaj n-a avut parte decât de 50 de ani de viață, departe de dimensiunile de lon­gevitate ale lui Nestor, ulterior românii s-au bucurat că această urare a binecuvântat multe per­sonalități ale timpului cu vârste active venerabile.
Pe firul istoric al acestei nobile inițiative, găsim, până în 1879, încă două discursuri, iar în intervalul 1880-1948 susținerile ajung la 81. În 1894, plenul aleșilor noocratici ai neamului hotărăște tipă­rirea discursurilor de recepție în broșuri separate. Remarcabile au rămas, în memoria elevată a vremurilor, cuvântările rostite de Duiliu Zamfirescu în 1909, Nicolae Iorga în 1911, B. Șt. Dela­vrancea în 1913, Simion Me­he­dinți în 1920.

 

* *

Dar, fără să fim judecați de regio­nalisme patetice, am identificat în volumele de discursuri ca fiind cele mai frumoase, mai încărcate de vibrație, mai răsunătoare prin ecouri pe cele performate de Octavian Goga (despre G. Coșbuc) în 1923, Lucian Blaga în 1937 și Liviu Rebreanu în 1940. De remarcat, de asemenea, că admirabila susținere academică a lui Goga, la 30 mai 1923, a avut loc într-o sală arhi­plină, ședința solemnă fiind prezi­dată de Regele Ferdinand Între­gi­torul.

A devenit o cutumă ca discursurile de acest tip să evoce în chip admirabil un înaintaș sau un „tezaur” românesc. Prin această alăturare,
s-au constituit, în timp, cupluri de intelectuali de excepție, înscriși individual în arhivele de altitudine și elevație, dar funcționale și în tandem. Al. Xenopol și M. Kogăl­ni­ceanu, Nicolae Popea și Andrei Șaguna, Petrache Poenaru și Gh. Lazăr, O. Densușianu și B. Șt. Delavrancea, Nicolae Gane și B. P. Hasdeu, Bogdan Duică și Titu Maiorescu ș.a. Dar au fost și împrejurări când cel care trebuia să evoce, n-avea „înaintaș”. Cazul clasic, citat pentru astfel de situații, este cel al lui Lucian Blaga care, la 5 iunie 1937, a elogiat „satul românesc”, deoarece filosoful ardelean nu urmase nimănui, locul fiind creat chiar pentru el, care, la acel moment, era, de fapt, cel mai tânăr „nemuritor”! Pe cale de conse­cință, Blaga și-a ales un „predecesor” mult mai elocvent – „satul românesc, din care toți ne tragem, de fapt”. Anticipând ce fel de atmos­fe­ră se va crea la o astfel de temă, Regele Carol al II-lea a cerut amânarea ceremoniei pentru a fi prezent și Majestatea Sa, care, în calitate de Președinte de Onoare, a ținut și „discursul de răspuns” ce a îmbrăcat haina foarte elegantă a unui laudatio clasic.
Evident că și despre discursul lui Liviu Rebreanu cronicile vremii fac mențiuni de responsabilitate. „Lau­dă țăranului român” mergea pe aceeași traiectorie de idei, instituind seturi de argumente temei­nice pentru a înțelege mai bine ce înseamnă „talpa țării”.

Pe aceeași linie de conduită în sistemul oratoric al Magnificenței Ro­mânești, regăsim și personalități ale noilor domenii. Delavrancea a vorbit despre „estetica poeziei populare”, Radu R. Rosetti despre „vitejie în trecutul românesc”, Vasile Pavelcu despre „statutul psihologiei” ș.a.m.d. În această categorie putem încadra și discursul de recepție rostit de academicianul ALEXANDRU SURDU în Aula Academiei Române, la 15 aprilie 1994.
Ales la 13 mai 1992 membru corespondent, iar la 8 septembrie 1993 membru titular, îndeplinind din 1993 și funcția de președinte al Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a Academiei Române, Alexandru Surdu, după numai șase luni, iese la rampă cu cuvântarea sa prin care elogiază filosofia românească. „Am să aduc elogiul meu disciplinei pe care
mi-a fost dat s-o slujesc, mai mult sau mai puțin liber, dar cu toată dărui­rea, timp de trei decenii –
elogiul filosofiei românești, a filosofiei românești cinstire”.
Fiind și noi, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, printre instituțiile ce s-au bucurat de o colaborare și o prietenie minunate din partea Magnificenței Sale, îi adu­cem aici și acum omagiul nostru prin retipărirea într-un format nou a discursului magistral din 1994. O facem pentru a-i aduce un dar, căci, la 24 februarie 2018, domnul academician Alexandru Surdu atinge borna senectuții academice veritabile – 80 de ani. E o mulțumire pentru toate gesturile de îmbrățișare a Maramu­reșului pe care l-a vizitat de zeci de ori, adesea fiind mult mai maramu­reșean în concepții decât o putem face noi, cei de aici. E o formulă prin care, fără să-l elogiem exagerat,
i-am încadrat discursul în matricea academică ce normati­vi­zează do­meniul, făcând „introduce­rile” de acomodare la trecut și la gen.

Un om sobru și un discurs sobru. Soarta i-a zâmbit asemeni lui Blaga, locul său liber în Academie fiind înființat imediat după 1990. Ceea ce i-a facilitat gestul de a rosti magistral în public, nu numai dragostea sa pentru înțelepciune, dar și argumentele sale pentru demonstrarea existenței unei veritabile filosofii românești. O viață îngemănată perfect cu opera, dar și cu opera înaintașilor în care pot fi prenumărați și D. Cantemir și corifeii Școlii Ardelene. Și Maio­rescu, și Eminescu. Dar și P. P. Negulescu, Mircea Florian sau Ioan Petrovici. Constantin Rădu­lescu-Motru, Lucian Blaga și Nae Ionescu. Dar, mai ales, magistrul său pe care l-a continuat magistral – Constantin Noica. Și apoi (de ce nu?) Mircea Eliade, Mircea Vulcă­nescu, Ștefan Odobleja și alții.
Un alineat scurt îmbracă forma chintesenței discursului: „A fost o vreme în care filosofia românească era cu adevărat sanctuarul culturii noastre. Astăzi ne găsim departe de acele timpuri, ca și de marile vocații filosofice românești, cărora le aducem pe această cale mo­destul nostru omagiu”.