Durere, lacrimi şi regrete la Dragomireşti

Nicolae TEREMTUŞ

Aurel Vlad este stabilit în SUA, New York, de la înce­putul anilor ’80. A fost deţi­nut politic şi a avut de tras de pe urma terorii comuniste. La o vârs­tă înaintată, maramureşeanul din Dra­go­mireşti a dorit, alături de alţii care au suferit, ridicarea unui monument în localitatea natală. Crucea comemo­rativă a fost ridicată. La inaugurarea ei au fost invitaţi apropiaţi ai celor care
şi-au jertfit viaţa, consăteni, autorităţi, preoţi. A fost invitat şi episcopul greco-catolic Vasile Bizău.
Înalta faţă bisericească nu a onorat invitaţia, iar cei care au realizat monumentul au regretat această lipsă. Aurel Vlad ne-a trimis o scrisoare adresată episcopului. O scrisoare dură, pe care am ezitat să o publicăm în întregul ei. Dar dorinţa fostului deţinut politic, aceea ca maramureşenii să cunoască toată această poveste ne-a determinat să revenim. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei spunem povestea deţinutului politic Aurel Vlad, în urma discuţiei cu acesta. De fapt, această poveste este mai importantă! 
Aurel Vlad, născut în Dragomireşti-Maramureş, 1933, al 6-lea din 7 copii, tatăl ţăran cu 4 clase primare, fără partid, mama casnică, neştiutoare de carte dar eminent dascăl.
Trăieşte la New York din 1981, emigrant legal cu paşaport fără cetăţenie, permanent persecutat politic, considerat un paria în patria lui, dar adoptat de ţara unchiului Sam, în 1981. Este în New York şi a lucrat până la 79 ani. S-a  pensionat la cerere, în 2012.

„Urmare Dictatului de la Viena, în 1940 ne-am refugiat în Vechiul Regat toată familia, părinţii şi 5 băieţi. Tatăl meu a decedat în refugiu, 1944, la 50 ani. Fratele cel mai mare, avocat, sublocotenent în rezervă, a murit în lupte, la 24 ani, după recucerirea Ardealului de Nord, noiembrie 1944. A fost decorat cu Mihai Viteazul şi... re­­compensat în stil stalinist: toţi fraţii, 4, arestaţi, condamnaţi politic, medicinistul executat, 1953, iar mama închia­burită scriptic, fără vite de tracţiune, cu gospodăria distrusă, cu o bunică de peste 70 ani şi un unchi inapt fizic şi mintal. Eu, deşi premiantul I la Dragoş Vodă, eram desculţ şi dezbră­cat, am rămas acasă, nu aveam de ales.
La 15 ani, 8 noiembrie 1948, m-am an­gajat pe şantierul naţional Salva-Vişeu , dar tot în noiembrie ne-am întâlnit câţiva tineri consăteni cu fraţii Vasile şi Ion Popşa, studenţi din Sighet. Vasile ne-a propus şi noi am acceptat să ne organizăm şi pregătim să ajutăm la Eliberarea ţării, în războiul preconizat dintre SUA şi URSS, aşteptat ca iminent de toată lumea, iluzie care a costat sute de mii de vieţi. A urmat teroarea! Vasile Popşa a fost împuşcat prin surprindere în casa lui Dunca Dumitru Pâţu din Ieud, ajunul Învierii, 1949. Ion a scăpat după care a fost arestat prin trădarea lui M. V.  din Sălişte, unchiul trădătorului D. V. A decedat în câţiva ani de TBC la Tg. Ocna, după torturi sadice.
Au urmat sute de arestări, schingiuiri, crime. Din Dragomireşti, a fost ucis prin tortura curentului electric la cap, patriotul Ilie Zubaşcu, fost prizonier în URSS, repatriat cu diviziile patriotarde. În loc să joace cazaciocul şi să ajungă pe post echivalent ministrului, ca alt tovarăş consătean, a urmat linia stră­bună: apărarea credinţei şi a libertăţii. Ion Zubaşcu, frate cu Ilie, moroşan demn, cel mai în vârstă dintre noi, a fost numit de Vasile Popşa, şeful organi­zaţiei noastre. Ne-am eliberat în aceeaşi zi de la Gherla, 4 mai 1955, după 6 ani, absolvind şi Canalul  Morţii. După mul­te respingeri, am fost acceptat în muncă doar la munte, după  intervenţia mea la Primul Secretar de partid din Năsăud, 1956.
Am fost concediat ca fost «deţinut politic» , 1958, şi trecut pe post de mun­citor, negăsindu-mi nod în papură să mă rearesteze, conform hotărârii CC al PCR. Dej obţinuse retragerea trupelor de ocupaţie, 1958, dar ne-au ocupat... rumânii. M-am angajat muncitor necalificat în chimie şi m-au promovat con­tinuu. Am fost evidenţiat la Gazeta de perete din Turda, însă Reabilitarea mi-a respins-o la Bacău: «Conjunctură Ne­favorabilă». Procurorul m-a susţinut şi a fost mustrat în scris de partid. Con­junctura a fost favorabilă imediat după reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăş­canu, torturat şi ucis nevinovat de tovarăşii lui. Pătrăşcanu a fost un «idiot util», şi-a trădat clasa, burghezia, ar zice Lenin. El i-a apărat pe comunişti, dar  tovarăşii
l-au împuşcat”, ne-a povestit Aurel Vlad, în fraze scurte, ororile suferite.
A absolvit 15 ani de şcoală la cursuri fără frecvenţă şi seral, în paralel cu munca epuizantă. A fost primul la baca­laureat şi a ajuns inginer chimist în proiectare, moment în care au început persecuţiile fostului deţinut politic, deşi era reabilitat.

„Am  scăpat cu preţul capului, scriind la radio Europa Liber[, care mi-a citit scrisoarea în octombrie 1980 şi, după ce i-am convins la CC al PCR că sunt persecutat politic, am primit paşaport fără cetăţenie. Ajuns la unchiul Sam! Neştiind limba, m-am angajat ca... paznic, până am început să o rup pe englezeşte. La New York am casă şi urmează s-o vând şi apoi, ca somonul, revin  la origine! Am fost, rămân mo­ro­şan şi recunoscător unchiului Sam, primitorul celor persecutaţi politic şi religios.
Cu sufletul şi gândul sunt cu cei decedaţi. Vasile Ofrim Motrea, el m-a dus la fraţii Popşa. A primit 5 ani, rearestat în 1958. El a construit bise­rica greco-catolică din lemn, mare şi frumoasă, cu ajutorul financiar fran­cez, prin consăteanul V. Bizău şi prie­tenii lui francezi, coparticipanţi şi la sfinţirea crucii-monument, în iulie 2017, la care Episcopul Vasile Bizău a lipsit.
Unchiul Vasile Ţicală, accidentat pe Canalul Morţii, a fost lăsat să moară, după fracturarea picioarelor, 1950. Fratele meu, Vasile Vlad, arestat la 13/14 mai 1948, odată cu miile de studenţi din toate centrele universitare. Nu ştiu cum a fost eliberat, rea­restat şi executat cu grupul de para­şutişti, 31 oct. 1953. Cei pe care i-a ajutat în clandestinitate. Paraşutiştii au venit să moară în patrie, în loc să facă milioane în Vest. Pe fraţii Ilie şi Ion Zubaşcu, i-aş putea uita? Dar pe Mihai Şofron din Sighet, student la drept, căruia i-au smuls toate unghiile de la mâini şi picioare? Torturat la Piteşti, şi-a «amintit» încă 40 nume nemărturisite la smulgerea unghiilor. A auzit Sfinţia Sa V. Bizău de cum a fost torturată elita studenţească la Piteşti? A auzit de eroul-martir Aurel Vişovan din Sighet, schingiuit de Ţur­canu şi la Piteşti şi la Gherla?
A auzit Prea Sfinţitul cum au fost prinşi Horia şi Cloşca la 27 dec.1784 şi Crişan, vânduţi de ţăranii din Căr­piniş, prin râvna popilor greco-cato­lici Moise, tată şi fiu? Sunt născut şi rămân greco-catolic, dar adevărul trebuie arătat.
De aceea am donat, împreună cu ne­potul Dragoş Vlad, aproape 4 ha de pădure pentru înălţarea unei cruci-monument în amintirea patrioţilor, eroilor şi martirilor noştri.
După ani de tergiversări, s-au depăşit toate piedecile şi cu ajutorul unui primar cu suflet mare, s-a înălţat crucea-monument în faţa Şcolii locale Dra­gomireşti. Nu a participat nici un episcop, deşi invitaţiile au fost date de primar în persoană, la Baia Mare. Fiind născut greco-catolic, la NY am fost şi în consiliu parohial ortodox până a venit un popă gradat, fost securist pe graniţă, atunci am revenit la Misiunea greco-catolică proaspăt înfiinţată.
L-am prevenit pe Sfinţia Sa Vasile Bizău de ce trebuie să participe la sfin­ţire şi, urmare a neparticipării
i-am trimis un mesaj pe care sper să-l publicaţi în Gazeta de Maramureş. Ştiu că-i prins cu pedepsirea preoţilor, care nu-s la înălţimea pretenţiilor Sfinţiei Sale. Cu preotul V. Hotico, tatăl părintelui V. Hotico din Dra­go­mireşti am participat la greva foamei de 2 ori în penitenciarul Oradea, 1949. Ceream înlocuirea cafelei negre dimineaţa cu 250 ml de terci.
Noi, consătenii Sfinţiei Sale nu-i  me­rităm nici măcar prezenţa  la sfinţirea Crucii din satul natal? Au venit din Bucureşti, Braşov, Sibiu, Tg. Mureş, Sighet, chiar francezi din Franţa, eu am trecut oceanul, Sfinţia Sa a fost reţinut de treburi importante la Baia Mare. Mi-e ruşine!
Doresc să le mulţumesc consătenilor mei, consilierilor de la primărie, 12 prezenţi din 15, care au votat instalarea Crucii-Monument şi mutarea grămezii de bolovani, dar  s-a aprobat  după 5 ani, de noul primar. Men­ţionez: consilierii erau membrii tutu­ror partidelor. A triumfat binele co­mun. Cinste lor”, a spus Aurel Vlad.

Mesaj

Prea-Sfinţite Episcop Vasile Bizău,
Deşi invitat, nu credeam că ne vei onora cu prezenţa la 9 iulie 2017, prilej de rugăciune la sfinţirea crucii-monument din Dragomireşti, unde ne-am  născut amândoi, în memoria celor torturaţi şi mulţi ucişi pentru Credinţă, apărătorii limbii şi a vetrei strămoşeşti.
Deşi te-ai ridicat pe umerii lor iar iobagii traşi pe roată sunt temelia noastră, a tuturor, scaunul episcopal te-a transformat radical. Urmaş al Umilului Răstignit, dar ameţit de propria-ţi importanţă, te poticneşti ca împuşcatul din decembrie ’89.

Prea-Sfinţite Vasile Bizău,
Ţi-am scris  de ce trebuie şi Trebuia să te Oboseşti  la eveniment. N-ai înţeles  că  te obliga datoria şi respectul  pentru consătenii sacrificaţi. Dacă ei şi toţi moroşenii porniţi de sub Pietrosu la vale până la Sighet, 5 Martie, ar fi
vegetat ca Sfinţia Ta, Maramureşul era azi o părticică din Ucraina.
La 4 februarie 1945  s-a hotărât şi înlocuirea limbii române cu rusa, eram ocupaţi de tancurile staliniste. Stalin a ordonat lichidarea bisericii greco-catolice din Ucraina, 1947, cozile de topor români l-au copiat, 1948, torturând şi ucigându-ne episcopii, iar moroşenii participanţi la marşul salvator spre Sighet şi-au găsit odihna şi unii chiar mormântul în temniţele patriei, ca primarul Ştrifundă din Borşa, mort la Botoşani, 1961, şi mireşteanul Vasile Ţicală, la Canalul Morţii, 1950.
Ai pierdut definitiv şansa să-l întâlneşti pe consăteanul  Vasile Bizău, care în 1944, era  antrenat să fie paraşutat în spatele frontului, să lupte contra armatei roşii în Maramureş. La 92 ani, el a parcurs mii de km, însoţit la sfinţire de prietenul său,  directorul general francez care şi-a adus soţia, fiica şi fiul, toţi au contribuit financiar la construirea bisericii gr. catolice din Dragomireşti. Francezii au venit, episcopul Nu,  reţinut de trufie în  Baia Mare, dar şi-a trimis subordonatul. 
Mulţumesc şi pe această cale dlui. primar Vasile Ţiplea care mi-a propus şi
i-am acceptat minunata idee: instalarea unei plăci cu numele  participan­ţilor la ultimele 2 războaie mondiale. În primul război ne-am reîntregit ţara, într-al II-lea  s-a luptat şi murit pentru eliberarea ei, iar noi, foştii deţinuţi politici,  nu ne-am făcut decât datoria, urmându-le exemplul. Aceasta-i sem­nificaţia acestei cruci-monument din faţa şcolii locale. Măcar unul din frăţiorii, copiii de azi şi de mâine îşi vor înţelege chema­rea, neînţeleasă  sau neglijată de înaltul ierarh din Baia Mare. Biserica-i asaltată din exterior şi subminată din interior în numele sprijinirii ei.
Rezumativ, fără jertfele înaintaşilor,  nu ajungeai teolog  la Roma, nici episcop de Maramureş. Sfinţia Ta, episcopul Vasile Bizău  vorbea rusa şi ca român te planificau să ajungi un mare nimic.
De ţi-am greşit, îţi cer iertare, glăsuia un cântec.

Aurel Vlad, păcătosul din New York,
19 Septembrie 2017

„Am  scăpat cu preţul capului, scriind la radio Europa Liber[, care mi-a citit scrisoarea în octombrie 1980 şi, după ce i-am convins la CC al PCR că sunt persecutat politic, am primit paşaport fără cetăţenie. Ajuns la unchiul Sam! Neştiind limba, m-am angajat ca... paznic, până am început să o rup pe englezeşte. La New York am casă şi urmează s-o vând şi apoi, ca somonul, revin  la origine! Am fost, rămân moroşan şi recunoscător unchiului Sam, primitorul celor persecutaţi politic şi religios”.
Aurel Vlad