Dumitru Pop Tincu de Săpânța - un „paznic de far” pentru vămile de Dincolo

Așa cum există un Crăciun al țăranilor, răscoalele și războaiele lor, tot așa există și o moarte a lor. Mai a lor! Centrul lumii țăranului este acolo unde el îl întâlnește pe Dumnezeu, acolo unde este sediul Divinității, adică în biserica satului, un „axis mundi” care te urcă la cer, dar îți asigură și legătura cu spiritul strămoșilor.

Dr. Ilie Gherheș

În Maramureș timpul se măsoară în sărbători, mai ales în anotimpul estival, iar la Cimitirul Vesel din Săpânța, singurul din lume de unde se iese râzând, ai impresia stranie că moartea ți-e mai accesibilă, ți-e mai familiară și nu numai familială. Aici, în universul celor 800 de cruci unicat, albastre, purtătoare a unui C.V. neiertător, dar împăciuitor, în marea de cruci albăstrii, sclipind / sticlind în soare, ai impresia că ți se permite să mai înoți o dată în apa aceluiași râu, împotriva postulatului lui Democrit; numai că-i o apă a legendei, dincolo de istorie, ca orice poveste.
Dumitru Pop Tincu, urmașul sau moștenitorul cel mai legitim al lui Ion Stan Pătraș, te face să te simți bine dacă i-ai călcat pragul casei, el având vocația și cultul musafirului, iar casa lui este casa din Maramureș cu cei mai mulți oaspeți. Dumitru Pop Tincu și-a asumat condiția onorantă de epigon al marelui și unicului său înaintaș, cultivând și întreținând, în continuare, mitul „albastrului de Săpânța”, „meșteșugit” după o rețetă numai de el știută, al cărei secret îl păstrează cu strășnicie, ca pe orice secret de meșter, iar aceasta se dovedește a fi nu o simplă strategie de P.R., ci este un brand remanent.
Precum la Nicula, vestitul sat transilvănean de iconari, și săpân­țenii trăiesc în funcție de opor­tunitățile cimitirului, în mod pa­ra­doxal; întregul sat parcă ar picta și confecționa obiecte de artizanat. Între ei, Dumitru Pop Tincu știe cel mai bine cum să armonizeze faimoasele culori (albastru aprins, roșu, verde, negru și alb), meșteșugul confecționării crucilor vernaculare de stejar și, mai ales, izvodirea versurilor epitafurilor personalizate; în fapt o cronică pictată și cântată, a unei lumi cu valoare de unicat.
Rămân emblematice și în memoria fiecărui turist multe dintre versurile pe care reușește să le citească, dar dintre toate, rămân să reverbereze cele referitoare la cea mai faimoasă soacră:

„Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu și citea ea.
Voi care treceți pe aici
Încercați să n-o treziți
Că acasă dacă vine
Iară-i cu gura pe mine!”

Dumitru Pop Tincu a ales să nu sufle în cenușă, în „pozdările” trecutului, el preferă să întrețină arderea și să nu lase flacăra creației nevolnică: „Lângă cruce la Să­pânța/ Moartea și-a pierdut să­mânța!”, scriau poeții Ion Bănuță și Radu Boureanu; o sămânță care apare, ca o  combustie a unui priveghi continuu, care refuză să se mai „gate”.

Pedagogia omului rural este aceea ca el să fie „plăcut la sat”; săpânțenii noștri insistă să placă și după moarte, la lumea întreagă, prin acest cimitir unde ea, moartea, este ușor luată peste picior, în răspăr, invitată, parcă, la încă un tur de orizont pe fața pământului.  
Invenția unui „cimitir vesel” nu se putea întâmpla decât într-o localitate a Maramureșului,  cu un istoric la fel de frumos colorat; de altfel chiar și una dintre legendele Săpânței are ca subiect prăduirea unui han tătar, care ar fi jefuit mai multe așezări din împrejurimi, dar având proasta inspirație de a-și așeza tabăra în hotarul săpân­țenilor. Nici mai mult, nici mai puțin săpânțenii, lotri precum se știu de când se cunosc, l-au prăduit pe conducătorul tătar, furându-i acestuia  caii, mai multe bijuterii, precum și o bucată mare de mătase, un șal păstrat chiar sub șaua calului său, pe care apoi l-au așezat ca pe un odor, ca pe un trofeu, în biserică. Se mai cunosc așezări rurale maramureșene unde sătenilor le-a mers hirul (vestea), fie că „fură clopuri” (pălării), fie că unele femei ar mai fi înecat câte un tătar năvălitor în butoiul cu varză ș.a.
Am crezut, mai tot timpul, precum mai noi toți, că așa-numita culoare „albastru de Săpânța” este o găselniță bună de „îmbiat” și de „îmbătat de cap” turiștii, o strategie de P.R. Cu timpul, însă, lucrurile s-au colorat tot  mai intens și, coleg fiind la Muzeul Maramu­reșean din Sighetu Marmației, cu Dumitru Pop, meșterul popular, urmașul „primaș” al lui Stan Ion Pătraș, aveam să constat că lucrurile nu stau chiar așa. Dimpotrivă! Albastrul de Săpânța nu este numai culoarea Cimitirului Vesel din această localitate, pentru a te înveșnici cu ea, ci chiar a devenit un manifest de credință, o moș­tenire profesională, spirituală, culoarea cea pentru de Dincolo.

De fiecare dată este folosit pluralul de majestate, fiecare actant se so­cotește pe sine o instituție: „Ne-a plăcut”, „Ne-a fost drag”; el, mortul, își concelebrează astfel viața, dialogul fiind între Eul mortului și fostul „Eu”, niciodată despre un non - Eu sau despre un Eu neutru. În acest mod, consecuția firească dintre ieri - azi - mâine este eludată măiestru, iar narațiunea îl conține pe cel mort și după săvârșirea lumească a sa, prin neamul său și prin consecința faptelor sale.

Săpânțenii noștri, vestitul meș­ter Ion Stan Pătraș și ucenicul său, au mai găsit o culoare, adăugând-o la celelalte patru, fundamentale, care ilustrează și cele tot atâtea vârste suverane ale mara­mure­șeanului: galben = tinerețea; roșu = apogeul vârstei, maturitatea; verde = culoarea pentru când „îi trecut de amiază” și negrul = vecinătatea, orizontul morții.
Albastrul de Săpânța, despre care cei doi meșteri emblematici credeau că le-a fost și le este dat de Dumnezeu, rămâne totuși o culoare pentru ultima reprezentație, cea a veșniciei, pentru o ținută care nu se împrumută, nu se poate închiria și la care nu se poate nici renunța.
Albastrul este, de altfel, culoarea etnografică dominantă și reprezentativă pentru săpânțeni. Nu știu cât este de al lor acest albastru, după cum nu știu dacă-i doar o culoare serafică, împrumutată din viitor pentru înveșnicire, dar știu sigur că îi reprezintă, că se simt bine în ea, că este aura lor cea de toate zilele, că este o valoare exponențială a acestei comunități relativ enclavizate și aproape unicat, a Mara­mureșului și a țării. Este starea lor de spirit pentru cel de-al cincilea anotimp.
 

Biobibliografie
Ocupația principală: angajat al Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației; custode al Casei Memoriale Stan Ion Pătraș; pensionar.
Ocupația secundară: sculptor-pictor/ meșter/ creator popular (confecționare cruci, Cimitirul Vesel, Săpânța).
Alte activități: realizează mobilier țărănesc, tablouri sculptate/ pictate, ceramică pictată, icoane pictate pe sticlă, rame, sculpturi în lemn.
Meșteșugul l-a învățat de la vârsta de 9 ani, de la însuși creatorul Cimitirului Vesel, Stan Ion Pătraș, în comuna Săpânța, din anul 1964 până în anul 1969.
Încă din anul 1977, din momentul întoarcerii în localitate, după finalizarea studiilor și a stagiului militar, a început să lucreze în atelierul lui Stan Ion Pătraș, fiind continuatorul acestuia până în prezent. Este, de asemenea, custodele Casei Memoriale Stan Ion Păstraș.

Activitatea profesională:
1979, București: Cântarea României – invitat în calitate de meșteșugar/ creator popular,
1980, Bulgaria: Muzeul de Satiră și Umor din Orașul Gabrovo – Expoziția crucilor din Săpânța;
1981, Germania: Galeria de Artă din Berlin – Expoziție tablouri Săpânța;
1987, București: Muzeul Satului din București, expoziție tablouri și cruci;
1996, Franța: Annency – Teatrul Național, Paris, Lyon, Grenoble, Séte, Blois – expoziții;
2003, București: Ambasada SUA – invitat de onoare de către Michael Geist – ambasadorul SUA la București;
2006, Italia, Pescara, Abategio – invitat;
2008, București: La Măruță – emisiune TV – invitat;
2012, Bistrița-Năsăud – Sinagoga: Spritul Săpânței – expoziție;
2013, Israel: Kibbutz Beeri, Beer Șeva, Tel Aviv, Haifa: Spiritul Săpânței – expoziții;
2014, Polonia: Varșovia, Târg Internațional de Turism – expoziție;
2017, București: Muzeul Țăranului Român, Spiritul Săpânței - expoziție;
2017, București: La Măruță – emisiune Tv – invitat
2017 - 2019, Baia Mare: Zilele Maramureșului, Muzeul Județean de Etnografie Maramureș;
2018, Polonia: Poznan, Varșovia: Warsaw-Tour-And-Travel – expoziție;
2019, Luxemburg, Viena: Inaugurarea Porții Maramureșene;
2020, octombrie, 12: participare la „Chefi la cuțite” - Antena 1 - emisiune TV - a câștigat „Cuțitul de aur”.

Distincții:
Diplomă Premiul I la Concursul de Artă Populară, etapa interjudețeană a Festivalului Național „Cântarea României” – 1979;
Diplomă și Trofeu din partea Japoniei – Film satiric;
Diplomă de membru al Academiei Artelor Tradiționale;
Titlul „Ambasador al Turismului Maramureșean”, 2017;
Distincție din partea Ambasadei SUA din București;
2021, septembrie, 6: a primit titlul „Tezaur Uman Viu”, acordat de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial;
Copii: Stan Anamaria (porecla după bărbat/ soț - Ana lui Pătraș, care este actualul custode al Casei Memoriale), Hosciuc - Pop Nicoleta