Drumul sigur către înveșnicire

Trăim vremuri nesigure la acest început de an 2024. Singurul lucru sigur pe care îl știm cu fiecare moment de trecere dintr-un an în altul este că a mai trecut un an din viața noastră, care, vorba cântării, „în veci n-o să mai vină”.

Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare sfârșit de săptămână, cu fiecare lună și an ce a trecut suntem mai aproape de veșnicie, iar timpul ce se scurge este ceea ce Domnul ne-a lăsat, ne-a dăruit, ca noi să răspundem chemării Lui.

Pentru un om care nu răspunde chemării lui Dumnezeu, timpul înseamnă doar apropriere de moarte, însă pentru un om care trece permanent printr-un act de trezvie, realizând zilnic că fără Dumnezeu nimic nu se poate, timpul trece spre Înviere. Aceasta este credința Bisericii: „Cel ce nu se împărtășește, nu are viață în el!” Un om care nu tânjește, care nu lucrează fiecare săptămână cu gândul la împărtășirea cu Dumnezeu, este un om care se pregătește să moară, dacă nu cumva a murit (sufletește), încă fiind în viață.

Așadar, putem irosi timpul sau îl putem investi în Dumnezeu, pentru ca moartea să nu mai reprezinte un obstacol, o tulburare, o frică, ci poarta care ne duce în veșnicia Lui.

Astăzi vedem mulți oameni care „se împiedică” în judecăți și micimi omenești, care n-au învățat nici până la vârsta maturității și a înțelepciunii că tot omul este păcătos și că e total nefolositor sufletului lor să cântărească oamenii, faptele lor, judecățile lor omenești. Ce știm noi despre „războiul” omului cu Dumnezeu, despre lupta sa, despre zbaterea lui? De ce să ne așezăm noi între omul acela și Dumnezeu, judecând și condamnând? Nu știm noi ce se află în sufletul fiecărui om de lângă noi, chiar dacă faptele acestuia ne pot părea reprobabile. Nu știm noi căința din inima lui și dorința lui de îndreptare. Acestea doar Dumnezeu le cunoaște.

Consider că o parohie este ca o căsătorie în care Domnul ne așază. La început, cu toții trecem prin „focul cernerii”, în urma căruia unii rămân în parohie și duc testamentul unității mai departe, alții pleacă. Într-o comunitate parohială în care oamenii au înțeles testamentul unității, lucrurile sunt frumoase, oamenii își arată cu ușurință dragostea unii față de alții, puterea de a ierta este mare, iar iertarea vine rapid.

Cu toate acestea, deseori demonul poate dezbina chiar și acolo unde lucrurile par indestructibile. Trebuie să încercăm și în parohie, ca într-o căsnicie, să trecem peste toate răutățile, invidiile, peste egoism și să rămânem uniți în jurul a ceea ce poartă cel mai concret chip al testamentului lăsat de Hristos nouă: Potirul cu Trupul și Sângele Lui.

Primul punct al testamentului este UNITATEA și, dacă noi ne vom răni unii pe alții, acest trup, această unitate se va rupe, se va destrăma cu o mare suferință. Unii nu înțeleg lucrul acesta (chiar și slujitorii Bisericii) și lovesc serios în acest trup al cărui cap este însuși Hristos, fără a înțelege că în această unitate stă moartea egoului nostru.

Cu certitudine că Potirul este o cale deschisă către Dumnezeu, pe care este bine să pășim. Unitatea și puterea unei parohii stau în Sfânta Împărtășanie. Cine renunță la Potir iese din unitate. Prin urmare, trebuie să înțelegem că sănătatea noastră sufletească, bucuria și nădejdea vieții noastre stau în puterea Sfintei Împărtășanii.

De aceea, nu trebuie să  lăsăm inimile  noastre să înghețe, ci trebuie să trăim biruitor, supunând moartea, împărtășindu-ne cu Hristos cât mai des, dacă se poate la fiecare Liturghie!

Pr. Cristian Ștefan