Dreptate, ochii plânşi ai părinţilor de martiri vor să te vadă

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi cinci maramureşeni. Toţi tineri, toţi studenţi sau militari, plecaţi cu vise măreţe de acasă şi întorşi în coşciug, găuriţi de gloanţe. Cinci poveşti triste, curmate brusc şi un bocet mut al părinţilor bătrâni, secaţi de speranţă şi lacrimi.

Prea multă lume a uitat de mult. Prea uşor, eroii martiri ai libertăţii au ieşit din vieţile noastre pentru a intra în ceaţa istoriei. Ne considerăm importanţi, puternici, atotcunoscători şi, liberi. De fapt, suntem doar mici, laşi, insignifianţi, uituci. Tocmai de aceea, în fiecare decembrie, şi mai ales acum, e timpul să ne plecăm capul şi să ne gândim, o clipă măcar, la cei ce nu mai sunt. Pe mormântul lor s-a născut libertatea noastră. Şi toate drepturile care derivă din ea. Mai puţin acela de a-i uita.

Pentru noi, decembrie 1989 a însemnat un sfârşit: al comunismului, al tiraniei. Pentru 1104 români şi tot atâtea familii, decembrie 1989 a însemnat nu un sfârşit, ci Sfârşitul.

Cinci maramureşeni şi-au găsit sfârşitul la Revoluţie: Florian Antoniu Tiberiu din Sighetu Marmaţiei, Student la Mecanica Agricola, Timişoara, împuşcat în 17 decembrie; Horia Daniel, din Baia Sprie, soldat în termen, ucis pe 23 decembrie 1989 în Aeroportul Otopeni; Mititi Dan, elev la Şcoala de Ofiţeri Infanterie, mort la Sibiu, în faţa sediului Miliţiei; Motica Victor, mort în Alba, între localitatea Blandiana şi UM 01033-Depozit, cauza: Calcinare, elicopterul IAR 330 pe care-l pilota, în care se aflau gen. Nuţa şi Mihale s-a prăbuşit, şi Pricop Pavel, împuşcat în faţa sediului MApN Bucureşti.

Poate au fost mai mulţi, scriptele, puţine, îi reţin doar pe aceştia. Memoria noastră însă i-a uitat.

GAZETA de Maramureş a vizitat familia unuia dintre ei: părinţii lui Horia Daniel.

Gheorghe şi Aurelia Horia din Baia Sprie.

După 25 de ani, durerea lor e la fel de vie, ca atunci. Doar lacrimile şi întrebările s-au stins. Îşi deapănă povestea cu resemnarea unui om învins de destin şi cu un strigăt mut în privire. Nu doar pentru moartea băiatului lor, care atunci avea 20 de ani, cât pentru „moartea” omeniei, respectului, onoarei, ai celor pe care el, fiul lor Daniel, i-a făcut liberi prin moartea sa.

„Fiul nostru Daniel a murit acum 25 de ani la Revoluţie. Celălalt băiat este acum în Târgu Mureş.

Daniel a făcut armata la Câmpina, până la Revoluţie, iar de acolo i-a dus la Bucureşti. Era în a 11-a lună de armată. În 26 ianuarie 1990 ar fi trebuit să vină acasă. În 12 noiembrie ’89 a plecat din ultima permisie de acasă. Eu şi cu soţia am mers la serviciu în dimineaţa când a plecat, aşa că l-a condus la autobuz fratele lui. A stat acasă vreo 7 zile şi când a plecat, mi-a spus celălalt băiat că a plecat tare abătut, parcă era bolnav, „abia s-a dus până la autobuz”. L-am sunat şi l-am întrebat dacă să merg cu el la gară şi a zis că nu trebuie să merg, să rămân la serviciu. Şi nu m-am dus. După ce a ajuns la Câmpina, ne-a sunat şi în decembrie ne-a trimis o scrisoare pentru că pe atunci nu se prea dădeau telefoane”. După ce a început Revoluţia, n-au mai ştiut nimic despre el. Apoi a venit vestea care i-a lovit ca un fulger: „Când a început Revoluţia noi nu am ştiut nimic de Daniel. Am avut un cumnat la Braşov şi, pentru că nu ştiam nimic, l-am rugat să meargă până la Câmpina. Şi când a ajuns la Câmpina, pe tabelul cu morţii de la Bucureşti l-a găsit şi pe el. Cât a durat Revoluţia nu am ştiut absolut nimic despre Daniel. Prima dată am aflat de la cumnatul meu, în 26 decembrie, şi abia apoi a venit telegrama.

În 27 decembrie a venit telegrama. Eram la serviciu în Gară, în Baia Mare. Un om de la blocul Şuiorului a adus telegrama şi pe telegramă scria că Daniel este decedat. Era o telegramă de trei rânduri: „Vă anunţăm că băiatul dumneavoastră, Horia Daniel, a decedat la Otopeni”. Când am primit telegrama mi s-a făcut rău şi am căzut jos. Şeful de Gară a dat cu apă pe mine să-mi revin. Apoi au dat telefon la Gară în Ferneziu, unde lucra soţia mea, să o anunţe. Şi s-a dus la soţia mea o doctoriţă care a insistat să-i facă o injecţie, spunându-i că sunt gaze şi trebuie vaccinată. Deşi i-a spus că nu simte gaze, doctoriţa a insistat. Şi, de fapt, i-a făcut o injecţie care a sedat-o. Şi ea nu a mai ştiut nimic din ce se întâmpla, deşi noi ne pregăteam deja de înmormântare.

Apoi am tot aşteptat. Şi în 29 l-a adus o maşină cu 6 militari şi un căpitan. Au stat lângă sicriu până în 31 decembrie când l-am înmormântat. Stăteau câte trei ore lângă sicriu şi se schimbau. Nu ne-a povestit nimeni nimic din ce s-a întâmplat, atâta am aflat că a decedat la Otopeni.

M-am dus la preot şi la Primărie să vorbesc să-i sape groapa undeva la intrarea în cimitir, că aşa mă gândeam eu în acele momente. Iar preotul mi-a zis: du-te acasă că-i făcută groapa, în parc, s-a făcut azi noapte groapa cu excavatorul. Eu am început să plâng şi am zis că nu vreau să fie îngropat în parc, dar mi s-a spus că nu-i după mine. Aşa că este îngropat în parc, lângă Primărie, unde este ridicat şi un monument”, povesteşte tatăl eroului din Baia Sprie.

Umilinţa a început încă de atunci. Întâi sicriul era prea mic: „Când l-au adus, era îmbrăcat în haine militare nou nouţe, cu bocanci noi şi bonetă nouă. A vrut un fost coleg să-l dezbrace, să vedem unde este împuşcat, dar am zis să nu se atingă nimeni de el. Aşa că nu ne-am uitat la urmele de gloanţe. Dar a fost împuşcat în spate. Atâta doar că am vrut să-l bărbieresc pentru că îi era mare barba, dar a venit un vecin şi a zis că nu-i bine să-ţi bărbiereşti pruncul sau tatăl mort. Aşa că l-a bărbierit altcineva. L-au adus în sicriu din placaj, iar sicriul era prea mic, pentru că el era înalt de 1,87 m, şi, ca să încapă, l-au pus cu capul într-o parte. Aşa că m-am dus la fabrica de cherestea şi i-am adus sicriu de stejar”. Apoi groapa a fost prea mică: „Când ne-am dus la groapă, aceasta era mai scurtă cu 20 de cm. Aşa că s-a pus repede mâna pe sape şi lopeţi”. Apoi a vent uitarea şi, la final, umilinţa. Birocraţia a învins eroismul lui Daniel. Părinţii lui au pierdut drepturile acordate pentru fiul martir din cauza unui formular: „Noi nu am ştiut că trebuia schimbat certificatul de erou martir la 4 ani şi nu l-am schimbat, pentru că nu am auzit nici la radio, nici la televizor. Şi pentru că nu am schimbat la timp certificatul, nu ne mai dau din 2010 nici acei 300 lei (3 milioane lei vechi) pe care ni i-au dat până atunci. Am plătit de trei ori avocat în Bucureşti, 10 milioane lei vechi, şi nu am rezolvat nimic. În final, am zis că renunţăm la acei bani, facă-şi zeamă pe ei şi cuie la sicriu! Am tot primit gradaţii post-mortem şi tot felul de hârtii, dar la ce ni-s bune?

Noi nu ne mai uităm la televizor, mai ales în perioada lunii decembrie, când se vorbeşte mai des despre Revoluţie. Ce putem face noi când vedem ce fac politicienii cu ţara asta, şi cât fură? Pentru noi, de 25 de ani, sărbătorile de iarnă nu-s sărbători. Iar anul acesta vom fi doar noi doi, pentru că băiatul meu Radu din Târgu Mureş are nişte musafiri din Italia şi nu poate veni acasă”.

Cum văd cei doi bătrâni sacrificiul tinerilor care au murit atunci? „A trecut atâta vreme şi cei care au murit la Revoluţie nu mai prea sunt băgaţi în seamă. Lumea uită. În Baia Sprie lucrurile sunt altfel, pentru că primarul este om în adevăratul sens al cuvântului şi are grijă să nu uite lumea. Dacă ar fi trăit, Daniel avea acum 45 de ani. De unde să ştiu eu ce a fost la Revoluţie... ştiu doar că a fost împuşcat şi am rămas fără el”. Despre vinovaţi nu se ştie nici azi, nimic. Dar pentru cei doi bătrâni, dreptatea înseamnă oricum altceva: împlinirea idealurilor de atunci.

„Oamenii din oraş îi cinstesc memoria şi unii vin la mormântul lui, iar preotul îl citeşte întotdeauna la rugăciuni. El şi-a îndeplinit misiunea de soldat. Au fost trei camioane cu soldaţi şi toate trei le-au ciuruit. Vă daţi seama! Am fost la Tribunal la Bucureşti de câteva ori şi la un moment dat ne-au zis să mergem să vedem camioanele în care au fost împuşcaţi, dar nu am vrut să mergem. În camioane au fost împuşcaţi. A fost o emisiune anul trecut, în care s-a spus că soldaţii coborau din camioane cu mâinile sus şi, cum coborau, erau tot împuşcaţi. Am dus la un moment dat o poză la Bucureşti că m-au chemat să-i pună poza pe o placă de marmură. Nu ştim nici acum cine a tras în copilul nostru şi de ce au tras. Am aflat de la televizor că au trecut camioanele de nu ştiu câte bariere şi, când au ajuns la ultima barieră, se trăgea de pe clădire.

Au fost şi soldaţi care au scăpat din acel măcel. Unul a scăpat, deşi avea în el 32 de gloanţe. Altul a scăpat cu viaţă, dar a rămas fără mâini. Ştiu asta de când am fost la Tribunal, că a venit o vecină a acelui soldat care se ruga de autorităţi să-i pună o proteză la mână să poată mânca. În total au fost 72 de morţi de la unitatea din Câmpina. Pe certificatul de deces scrie că Daniel a fost împuşcat în 23 decembrie dimineaţă, la 6.45.”

Gheorghe Horia

„Daniel era un băiat foarte deştept, a fost la filologie-istorie în Baia Mare, la Liceul „Mihai Eminescu”. Noi mergem la serviciu, iar el stătea acasă şi învăţa. Avea o răbdare incredibilă pentru fel de fel de lucruri de migală. În armată şi-a făcut chiar un radio, un radio făcut de el, pe care l-au adus şi l-am pus cu el în mormânt. Era foarte pasionat de electronică.

A fost elev la mecanică fină şi a făcut la un moment dat o scălmânătoare de bumbac, care a ajuns în final la Sighet, la Muzeu. Lucrarea aceea a fost lucrarea lui de examen de final, iar cei de la liceu au dat-o la muzeu. Era foarte harnic. Deşi era la liceu, când era liber, mergea şi lucra în Gară, descărca cărămidă şi ce era de descărcat. Şi din banii pe care i-a strâns şi-a cumpărat maşină de cusut. Aşa a vrut el, că pe vremea aceea era ceva deosebit să ai maşină de cusut. Şi-a făcut la un moment dat mănuşi singur.

În primele luni de armată ne-a spus că primise o pereche de pantaloni care îi erau scurţi,

şi a mai cerut o pereche din care a tăiat şi şi-a făcut singur pantaloni de militar care să-i fie buni.

Avea o prietenă în Chiuzbaia cu care umbla, dar nu avea încă planuri să se însoare. Când a murit, avea 20 de ani şi 5 luni”.

 

Gheorghe Horia