Doi miri din Maramureș au fost simbol și exemplu al Unirii de la Alba Iulia

Nicoară MIHALI
Mircea CRIȘAN


Înainte de a deveni pagină de istorie, Marea Unire de la Alba Iulia a fost o pagină de viaţă. Cea mai importantă din destinul celor 1228 de delegaţi la Alba Iulia şi a sutelor de mii de români veniţi în cetatea Unirii să vadă, cu ochii lor, înfăptuirea marelui ideal naţional. În spatele documentelor istorice şi a contextului intern şi internaţional al marelui eveniment, stau emoţiile, trăirile, aşteptările lor. Pentru ei, Unirea, nu era doar un vis naţional, ci un ideal cât se poate de personal, pe care îl trăiau cu aceeaşi intensitate cu care şi-au plâns morţii de război şi cu care şi-au legănat pruncii pentru care visau un viitor în Ţara Mamă. De la bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, care izbucnind în la­crimi s-a rugat: „acum slobozeşte, Doam­ne, pe robul tău în pace”…, la stegarul Ion Arion ucis de gloanţe în Gara Te­iuş, la fotograful Marii Uniri - Samoilă Mârza, fiecare participant la Alba Iulia purta cu el o poveste demnă de o pagină de istorie. Doi tineri din Maramureş şi-au unit destinele odată cu cele ale României. Cel care a organizat „nunta Unirii” a fost preotul Emil Iuliu Fucec, delegat la Marea Unire. Şi el având o poveste de viaţă impresionantă.

Fucec este o familie de croați, care, la origine, pe lângă Fucec, ei se numeau și Racotzoi, care în 1666 sunt înnobilați de Împăratul Austriei Leopold I. Iuliu Emil Fucec a scris în ultimii ani de viață un jurnal ce are mari șanse să vadă lumina tiparului. În acest jurnal se vorbește și de originea familiei, dar și despre patriotism. Familia avea legături cu Ioan Budai Deleanu, deoarece o stră-străbunică de-a lui Iuliu Emil Fucec a fost căsătorită în această familie. Deci, familia Fucec o găsim în anul 1848 cu un preot la Desești (Iosif Fucec) și un alt preot în Șurdești. Apoi, după 1860 îl întâlnim pe Iosif Fucec în localitatea Ferești, dar și pe Emil Fucec, tatăl lui Iuliu Emil Fucec, în Sârbi. Emil Fucec se căsătorește cu Hermina Gyenge, fiica preotului din Budești, o familie cu numele maghiarizat, dar care provine din familia Filipciuc din Petrova.
Iuliu Emil Fucec se naște în 1886 la Sârbi, face studiile gimnaziale la Si­ghet, Teologia la Gherla și este sfințit preot în 1912 la vârsta de 26 de ani. Se căsătorește cu fiica protopopului Petru Bârlea, Ana din Giulești și va avea doi copii. Destinul acestora va fi destul de trist pentru că primul copil moare în al Doilea Război Mondial, iar celălalt moare extrem de tânăr, înainte să se căsătorească. Preotul Iuliu Emil Fucec rămâne văduv după doi ani, în 1914. În jurnalul său scrie că îi vine greu să-și mai aducă aminte de faptele legate de Primul Război Mondial pentru că pentru el Războiul a avut un prolog de tristețe și de suferință, pentru că și-a pierdut soția și a rămas cu cei doi copii. Iuliu Emil Fucec a rămas singur toată viața. Era preot în Sârbi, iar în 1916 se înrolează în Război. În 1918 este trimis la Sedan în Franța dar aflând că Aliații au câștigat se întoarce cu mare efort acasă.
A fost preot în mai multe localități din Maramureș, dar și în Satu Nou de Sus de lângă Baia Mare. Preot în Sârbi între 1912 și 1919, a stat la Rozavlea între 1919 și 1931, preot la Bogdan Vodă între 1931 și 1935, preot la Petrova între 1935 și 1950, preot la Botiza între 1951 – 1954. A trecut de la greco-catolici la ortodocși în 1948 iar cineva l-a pârât că făcea slujbele cum a învățat în școală și este arestat de la Botiza chiar în seara de Crăciun 1951 și condamnat la doi ani de închisoare. Este dus la Sighet și la Văcărești dar pentru că este bătrân și s-a comportat exemplar este eliberat. Între 1974 și 1980 îi pe­trece la sora lui Hermina, care a fost soția preotului Simion Balea. În ultimii ani își va scrie amintirile. Preotul Ber­becaru de la Botiza vorbește cu mare drag despre el și chiar a propus în urmă cu câțiva ani să i se facă un bust în Botiza și Fucec să fie declarat erou al acestei localități și chiar al Maramu­reșului.

Un gest deosebit al lui Fucec a fost că a dus la Alba Iulia un cuplu de miri din Sârbi. Când a plecat la Alba Iulia, Fucec avea 32 de ani. Din jurnalul lui aflăm că duminică dimineața, în 1 decembrie 1918, maramureșenii au mers și au stat în jurul cortului lui Iuliu Hossu, și aveau și perechea de miri lângă ei. Cei doi tineri din Sârbi erau strigați de trei ori în biserică și urmau să aibă nunta, iar înainte de nuntă, preotul Fucec i-a dus la Alba Iulia. De fapt, după ce Iuliu Hossu a citit declarația de Unire, i-a pus pe o masă pe cei doi tineri, iar în jurnalul său, Fucec scrie că exact în clipa aceea norii au dispărut de pe cer, ieșind soarele. La Alba Iulia s-a spus că acești miri sunt de fapt simbolul Unirii românilor, și că ceea ce Dumnezeu unește, omul să nu despartă niciodată. Altfel spus, cei doi tineri au devenit un exemplu-simbol pentru Unirea românilor. Practic, la Alba Iulia a fost prima lor unire, ca așa să fie și Unirea Poporului Român cu porunca: „ceea ce Dumnezeu unește, oamenii să nu despartă!”
Pe mire îl chema Ionu lui Ignă­tuț, iar pe mireasă Maria lui Ion din Șes din Sârbi. Învățătorul Petru Ștețiu de la Sârbi a găsit chiar și o poză cu cei doi miri care au fost arătați ca exemplu de unire la Alba Iulia.

Iuliu Emil Fucec vorbește în jurnalul său despre adunările populare din Maramureș, cum s-a constituit Garda Națională din Sighetu Marmației și cum au fost aleși cei 8 delegați în satul Giulești, care vor fi trimiși la Alba Iulia. O parte din acest jurnal a fost publicat de Mihai Dăncuș în 1998. Fucec notează că era vreme cețoasă de toamnă când „urmând firul de apă al Marei am trecut Gutinul ajungând la Baia Mare. La Baia Mare am ajuns pe întuneric dar cu steaguri tricolore în frunte și cântând fericiți Hora Unirii. Deodată s-au aprins luminile în feres­trele muncitorilor minieri și au început să cânte împreună cu noi”.
Când au ajuns în Centrul Vechi, unde e Hotelul Minerul, pe atunci Hotelul Ștefan, au fost întâmpinați de avocatul Dragoș și alți reprezentanți ai orașului Baia Mare, iar avocatul a strigat speriat: „Tăceți, măi, că aici sunt secuii!”. Atunci, Ilie Lazăr, care atunci era student, de 23 de ani, a strigat: „Măi, să nu fim pitici și să nu ne temem! Maramureșenii nu se tem de nimeni și de nimic în lumea asta!”. „Apoi ne-am suit în tren și am plecat mai întâi la Cluj și mai pe urmă la Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări. Era ca un furnicar de lume. Oamenii își făceau cruce văzându-ne în gube mițoase, cu plete și cu bărbi, înalți ca brazii, toți unul și unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios: de unde sunteți măi uriașilor? Din Maramureș! Din Maramureș!”, scrie Iuliu Emil Fucec.
El relatează și episodul de la Teiuș: „La Teiuș ne-am oprit din nou, am jucat și am cântat cu oamenii care veneau cu trenurile la Adunare. Eram atât de aproape de Alba Iulia și totuși, unuia dintre cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtășania Unirii, nu
i-a fost dat să-și vadă visul cu ochii. Gloanțele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl cheamă Ion Arion. Apoi, în Alba Iulia ne-am așezat într-o școală până în zorii zilei, când într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă am plecat la Adunare. Noi, cei din Mara și de pe Cosău ne-am pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit ceea ce s-a petrecut în Adunarea Deputaților”.

Iuliu Emil Fucec spune într-un interviu acordat lui Mihai Dăncuș, cu trei ani înainte de moarte: „M-am întrebat peste mulți ani cum a fost drumul spre Alba Iulia și cum au fost cele petrecute acolo. Anii au trecut cu bucurii și cu necazuri, după cum oamenii își rân­duiesc soarta. Azi, până și mie, care am 91 de ani (a murit la 94 de ani în 1980) acele vremuri îmi par un vis din cartea de povești a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului. Împlinirea ei este hotarul pentru a cărei apărare nicio jertfă nu a fost și nu va fi vreodată zadarnică”.

Există încă un episod foarte interesant relatat de Valentin Bota, secretarul PCR din Maramureș, care a fost desemnat în 1968 să-i ducă lui Iuliu Emil Fucec o medalie din partea lui Ceaușes­cu pentru că a fost participant și su­pravie­țuitor al Unirii din 1918. Ajuns la Botiza, într-o adunare tovărășească, preotul a fost chemat în față să i se ofere distincția, iar el a refuzat-o spu­nând: „Te rog să i-o duci înapoi lui Ceaușescu, pentru că eu am plătit cu închisoare participarea la Unirea din 1918”.
Valentin Bota spune că a fost momentul cel mai tulburător din viața lui de secretar de județ pentru că nu a știut cum să declare că totul a decurs în condiții normale și că oamenii au mulțumit preaiubitului conducător.

Din amintirile preotului EMIL FUCEC
 

„S-au ţinut adunări populare în tot Maramurăşul, adunări despre care aveam cunoştinţă îndeaproape. Formarea consiliilor naţionale româneşti, a gărzilor naţionale şi mai ales alegerea liberă, fără de constrângere a delegaţilor pentru adunarea de la Alba Iulia, sunt momente pe care nu le poate uita nimeni. În satul Giuleşti s-a ţinut o mare adunare populară, adunare cu oamenii de pe apa Marei unde s-au ales reprezentanţii acestor locuri pentru a pleca la Alba Iulia.
În total au fost aleşi 8 delegaţi
printre care am avut cinstea şi onoarea să mă număr.
Era vreme ceţoasă de toamnă când urmând firul de apă al Marei am trecut Gutinul ajungând cu bine la Baia Mare. Aici ne-am întâlnit cu alţi delegaţi de pe Iza şi Vişeu, din Firiza şi Ferneziu. Tot la Baia Sprie am aflat că fuseseră deplasate la Baia Mare pentru a ne intimida trupe de secui. Dar nici nu ne-a păsat. Am cântat şi am jucat bucuroşi că Maramureşul este într-un gând şi într-o simţire cu toţi românii ardeleni.
La Baia Mare am ajuns pe întuneric dar cu steaguri tricolore în frunte şi cântând fericiţi Hora Unirii. Odată
s-au aprins luminile în fereşti şi muncitorii mineri au început a cânta împreună cu noi. Când am ajuns la hotelul «Ştefan» unde se aflau adunaţi corifeii din Baia Mare, unul mai precaut a ieşit afară şi ne-a strigat speriat: «Tăceţi măi că aicea-s secuii!». Atunci Lazăr Ilie a strigat: «Măi să nu fim pitici şi să nu ne temem. Maramurăşenii nu se tem de nimeni şi de nimic în lumea asta.»
Şi nici nu era cazul să ne fie teamă pentru că prin oamenii săi tot Maramurăşul mergea să voteze unirea.
Ne-am suit în tren fără de păs şi am plecat mai întâi la Cluj şi mai pe urmă spre Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări, era un furnicar de lume. Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne, cu sarici miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios:
De unde sunteţi măi uriaşilor?
Din Maramurăş, din Maramurăş!
Şi cum vă spuneam, la Cluj ne-am unit cu clujenii şi am plecat mai departe. La Cucerdea unde garda naţională fusese dezarmată ne-am dat jos din tren şi am repus Consiliul naţional în drepturile sale. La Teiuş ne-am oprit din nou, am jucat şi am cântat cu oamenii care veneau cu trenurile la adunare. Eram aţâţ de aproape de Alba Iulia! Şi totuşi unuia din cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtăşania unirii nu i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl chema Ion Arion. Într-un fel am avut noroc. Dacă gloanţele îl ajungeau pe mecanic ne duceam în văzduh cu toţii.
În Alba Iulia dacă am sosit ne-am aşezat într-o şcoală unde am stat până în zorile zilei când într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă am plecat ia adunare. Noi cei de pe Mara şi de pe Cosău neam pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit tot ce s-a petrecut în adunarea deputaţilor.
Mulţumiţi că s-a făcut treabă bună am pornit îndărăt spre casă. Vestea unirii ne-a depăşit în iuţeală şi cei de acasă ne-au întrebat mulţi ani la rând cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo.
Anii au trecut cu bucurii şi necazuri, după cum oamenii îşi rânduiesc soarta. Azi până şi mie care am 91 de ani acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului, împlinirea ei în urmă cu 60 de ani este hotarul pentru a cărui apărare nici o jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică.”
 

„Azi, până și mie, care am 91 de ani, acele vremuri îmi par un vis din cartea de povești a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului. Împlinirea ei este hotarul pentru a cărei apărare nicio jertfă nu a fost și nu va fi vreodată zadarnică”.
Emil Fucec