Doamna Aspazia, eroina cu nume de oţel şi suflet de crin

Mircea CRIŞAN
Ioana LUCĂCEL

Există oameni lumânări. Oa­meni care răspândesc lumină „arzându-şi” viaţa pentru un vis, un ideal, pentru ceilalţi. Ei ştiu că importantă e flacăra, şi nu „ceara” în care li se scurge sănătatea, viaţa. Aspazia Oţel Petrescu a fost unul dintre ei. Demult, Părintele Arse­nie Boca, Sfântul Ardea­lului, a învăţat-o să ţină o lumânare aprinsă în vre­me de furtună. Pe atunci, era studentă şi nu ştia că gestul părintelui Boca prevestea furtuna în care urma să o poarte viaţa şi destinul care avea să o transforme pe ea însăşi într-un om-lumânare.
„După Deniile din Joia Mare, Părintele m-a invitat, alături de Zorica, să iau parte la masa care se luă în trapeza, la miezul nopţii, după care călugării intrau în post negru, până la Înviere. Era o noapte cum rar mi-a fost dat să văd. Natura se zbuciumă înnebunită, cântând un Prohod pentru Cel pus în mormânt. Întunericul era în jurul nostru ca o păcură groasă. Sălciile suspi­nau şi oftau din greu, sub rafalele ne­miloase de vânt, măturând cu plete verzi prundişul aleilor.
Cei care eram acolo, în acel moment, trebuia să străbatem aleea care lega biserica de arhondaric. Cum întune­ri­cul era de nepătruns, Părintele Arsenie a luat o lumânare groasă, dintr-un sfeşnic, şi a pornit în faţa convoiului. Toţi din convoi eram cu ochii pe lumânarea Părintelui, pe care o ţinea în lateral, depărtată de dânsul. Palele de vânt puternic o luau în primire, îi învârtejeau flacără în toate părţile. Curgea uneori în jos, o lua în lateral, când în stânga, când în dreapta, iar alteori se înălţa nefiresc de mult în sus, însă nu se stingea. Priveam fascinată lumânarea, călcând tot aiurea, pândind clipa când aceasta se va stinge, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Zorica mi-a şoptit, la un moment dat: «Este ca în poezia mea, Răpire: Atât era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar...».
Mă miram cum de făcea părintele acea demonstraţie a puterilor sale, deoarece, de obicei, se ferea de asemenea lucruri. Se povestea că odată, în timpul rugă­ciu­nilor sale solitare din biserică, pă­rintelui i se stinsese lumânarea. Atunci se dusese la o altă lumânare, luase flacăra pe degetul mic şi-şi aprinsese lumânarea stinsă. Cine îl văzuse, spu­sese peste tot, în mănăstire, dar Părin­telui nu-i fusese pe plac aceasta popularizare a întâmplării.
Când am ajuns în pragul clădirii, Părintele s-a oprit şi a aşteptat să intre toată lumea. Zorica şi cu mine eram ultimele. Când am ajuns în dreptul său, Părintele mi-a întins lumânarea zicând: «Ţine tu lumânarea şi nu te mai mira atât». Disperată, am ocrotit cât am pu­tut flacăra lumânării, cu mâinile făcute căuş, arzându-mă toată, însă lumâ­na­rea s-a stins pe loc. «Vezi că trebuie să înveţi cum să duci lumina în furtună!», mi-a spus Părintele. «N-am să fiu niciodată o bună purtătoare de lumi­nă», am spus dezolată. Din nou, Părin­te­le mă pregătea cu aceste vorbe pentru ce va urma”, povestea Aspazia Oţel.

Pe atunci era studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În timpul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea „Iisus în poezia română”. Este una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Maestrul Lucian Blaga, căreia autoa­rea îi va păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul închisorilor comuniste, asemenea întregii sale generaţii de sa­crificiu, al cărei destin a oscilat între temniţă şi exilul anticomunist.

Între 1946-1948 a funcţionat ca dac­tilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără posibilitatea de a susţine examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Mier­curea Ciuc.

În 1958, în loc de eliberare i se acordă încă 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată. În 1958 se stabileşte cu mama (pensionară) în ora­şul Roman, tatăl fiind decedat (1958).

Cu foarte multă dificultate reuşeşte să funcţioneze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul - inginer, iar fiica - medic). În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor şi muce­nicilor din temniţele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994). În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Bla­ga pentru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului interna­ţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.
În închisoare spune că a salvat-o rugăciunea şi tot ea a ajutat-o să poarte iertare şi lumină în locul urii. Spunea că: „Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin accep­tare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, de­vine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şiţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu”.

Ea a reuşit să-şi poarte crucea cu demnitate şi să poarte lumină şi pentru ceilalţi. Dumnezeu să o ierte!

„Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu”.
Aspazia Oţel Petrescu

„În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator, m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise «americane», nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! În încăpere am văzut că era o pivniţă foarte mare, care avea ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nicio mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă, sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau.
M-am îngrozit şi am zis: «Doamne, şobolani or fi?». Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

 

«Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?». Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: «Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!». Imediat însă mi-am revenit. «Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!». Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că
mi-am auzit vocea: «Doamne, nu mă lăsa!». Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: «Doamne, nu mă lăsa!». În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor - şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă”.

 

„Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere”.
Aspazia Oţel Petrescu