Destinul unui erou

Profesor Doina Voina

Am avut prilejul să citesc lucrările ştiinţifice scrise de domnul Laurenţiu Batin şi am descoperit de fiecare dată că e un pasionat cercetător al istoriei Maramureşului Istoric.
Dotat cu o neobişnuită râvnă rar întâl­nită în zilele noastre, domnia sa aduce la lumină fapte şi oameni care au contribuit la completarea unor informaţii despre ceea ce s-a petrecut de-a lungul timpului în acest ţinut atât de greu încercat.
Cercetătorul dr. Laurenţiu Batin ne surprinde şi de această dată cu o lucrare în care documentele scot la iveală aspecte mai puţin cunoscute legate de perioada Primului Război Mondial, perioadă pentru care a dovedit un interes constant, dacă ne referim la lucrările ,,Ma­ra­mureşul şi maramureşenii în Primul Război Mondial” şi ,,Oameni de seamă ai Maramureşului – Dr. Ion de Kovats.
Prezenta carte, Destinul unui erou, înfăţişează destinul unui participant la evenimentele din Primul Război Mondial în perioada 1914 – 1918. Este o lucrare interesantă ce cuprinde 94 de scrisori trimise soţiei sale de pe front de către învăţătorul Grigore Ţiplea din Ieud, încorporat în Regimentul 85 Infanterie Honved din Sighetul Marma­ţiei la începutul lunii august 1914.

Viaţa şi faptele lui, oglindite în cores­pondenţa pe care a purtat-o cu soţia sa, Maria, dovedesc cu prisosinţă calităţile românului maramureşean, trăitor într-o perioadă frământată ce a zguduit cele două mari imperii din Europa.
Obligat să servească unei stăpâniri străine, românul Grigore Ţiplea este, fără îndoială, un soldat ce-şi face cu onestitate datoria faţă de statul Austro-Ungar, dar nu-şi uită niciodată obârşia, neamul, limba şi ţinutul natal. După terminarea războiului şi-a pus întreaga strădanie implicându-se în evenimentele ce au avut loc la 1 Decembrie 1918, la fel ca şi alţi intelectuali, ce au grăbit înfăptuirea măreţului act al unirii. Majoritatea combatanţilor români erau convinşi că e necesară unirea Ardealului cu Ţara Românească având conştiinţa originii comune de neam, grai şi credinţă. La fel gândeau ţăranii români ce au luptat pe front, dându-şi viaţa ca jertfă pentru împli­nirea visului de veacuri a românilor ardeleni.
Lucrarea de faţă se construieşte ca o contribuţie ce completează şi eluci­dea­ză, într-o anumită măsură, informaţiile istorice legate de evenimentele petrecute în spaţiul maramureşean şi pe front, în acea perioadă frământată.

Învăţătorul Grigore Ţiplea a avut o pregătire militară necesară fiecărui cetăţean al statului, fiind instruit, spre a putea apăra teritoriul, la Sighetu Maramureşului. A fost rezervist suplimentar iar când a fost mobilizat în 1914 pe front, a lucrat într-un detaşament de muncă, unde a săpat tranşee. Apoi a absolvit cursurile şcolii de ofiţeri, având gradul militar de locotenent. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui om instruit, interesat de ceea ce se petrecea în lume. El notează în fiecare scrisoare trimisă de pe front locul, data, adăugând detalii despre camarazii săi, mulţi dintre ei neavând o corespondenţă atât de bogată cu cei de acasă.
Pe baza acestor date, cercetătorul Laurenţiu Batin realizează, respectând cronologia, un jurnal de front, dar şi ,,un roman matrimonial” în care observaţiile militarului, ce slujeşte onest o putere străină de idealurile sale, se împletesc cu informaţiile legate de ceea ce se petrecea pe front, dar şi în spaţiul mai larg al ţinutului natal.

Scrisorile de pe front dovedesc spiritul lucid al combatantului Grigore Ţiplea, care relatează şi descrie simplu, fără emfază, exact ceea ce efectiv a trăit pe fronturile din Galiţia, Ungaria, Slo­vacia, despre care autorul cărţii dă explicaţii detaliate. Una dintre cele mai interesante scrisori e cea cu numărul 11, trimisă din Bervinok - Galiţia. Sunt menţionaţi şi alţi maramureşeni, precum învăţătorul Vasile Cupcea, ce au luptat vorbind şi despre condiţiile de pe front. El notează că ,,aici – adică pe front – nu-i ruşine să fii şi păduchios” că dorm ,,unde putem încăpea”, uneori afară.
Într-o altă localitate, notează Grigore Ţiplea - ,,făceam focul în pământ şi umblam prin gloanţe şi au fost şi răniţi vreo câţiva dintre noi”.
În scrisoarea 15 notează jertfele (omeneşti) date de români, feciorul popii din Vişeu, Coman, Cupcea şi alţi răniţi. ,,Dintre noi… au căzut vreo şapte. Patru morţi şi trei răniţi… Aşa că nici a treia parte nu suntem acum ca şi câţi am fost când am plecat”. ,,Am fost mai mulţi învăţători, dar toţi s-au dus unul câte unul, am mai rămas eu şi cu Kindriş şi unul din ţara Oaşului”.
Scrisorile sunt adresate şi unor prieteni ca Sas George, căruia îi relatează condiţiile grele de supravieţuire, foamea şi frigul îndurate, faptul că umbla printre gloanţe (scrisoarea 16).
Este amintit în această scrisoare Hotico Gavrilă Herenta şi fraţii acestuia, Pleş Vasile, dovadă că nu-şi uitaseră prietenii, că se simţea legat de ţinuturile natale, comunicarea cu cei dragi fiind o necesitate.
Locotenentul Grigore Ţiplea cere soţiei sale informaţii despre rudele apropiate, despre muncile agricole, despre modul cum se descurcă cu banii. Tonul scrisorilor este plin de duioşie, după cum se vede din formulele de adresare.
Totuşi, în momentele mai calme, el, cuprins de dorul de casă, de soţie şi de neamuri, scrie o scrisoare în versuri, unica dintre cele 94. Scrisorile în versuri au fost frecvent redactate în timpul Primului Război, având un anume tipar, în ceea ce priveşte formula iniţială, cea de adresare.

Ţiplea Grigore expediază scrisoarea în data de 13 mai 1915, respectând convenţiile cerute de un asemenea gen de scrisoare (scrisoarea 25).
„Prin această cărticea
Mărioară, draga mea,
Te înştiinţez cu sănătate
Că cartea-ţi din cinci datată.
Tocmai ieri de o-am primit,
Dacă Carpaţii au trecut,
Şi-apoi, dragă, cartea mea
Doamne, bine mi-ar părea
Să te afle-n pace şi
Dragă, cât ce-o vei primi.
Te-aş ruga ca până joi
Să-mi trimiţi alta înapoi.
Vineri ştie Dumnezeu
Prin ce ţară voi fi eu.
Însă atunci să-mi scrii pe toate,
Tata, moaşa ce mai poate?
Lucră şi nu-i supărată?
Doamne, s-o mai văd odată!”

Complexitatea experienţelor relatate face ca lectura acestor scrisori să fie accesibilă, în ciuda unor termeni, folosiţi acum 100 de ani, al căror sens nu poate fi bine precizat. Autorul lucrării a adăugat un dosar al acestor termeni regionali şi arhaici. Cartea e un document valoros şi pentru cercetătorii filologi, prezentând limba vorbită acum un secol, o limbă românească nealte­rată.
Cartea nu e doar o prezentare a scrisorilor păstrate în majoritate, ci oferă o imagine veridică a evenimentelor, deoarece autorul include fotografii şi copii după actele originale ale lui Grigore Ţiplea (Convenţie procesuală, testament).
Aflat la graniţa dintre cartea–document şi romanul epistolar, lucrarea lui Laurenţiu Batin este ceva mai mult:o istorie a începutului veacului al XX-lea văzută prin ochii unui militar. E o mărturie valoroasă ce conturează un destin uman, dar şi viaţa românilor de la sate rămaşi acasă în vreme de război, alături de cei care au fost recrutaţi să participe la luptele purtate pe front. E o carte ce evidenţiază relaţiile interumane, relaţiile dintre membrii familiei şi ai comunităţii, cu alte cuvinte, o dovadă că românii din Maramureş şi-au păstrat fiinţa naţională printr-un puternic liant: iubirea de neam, limbă şi credinţă.

În scrisoarea 25, Grigore Ţiplea spune:
,,Ţării mele mult noroc
Dup-atât sânge şi foc.
Iar voi nu vă supăraţi,
Nici să nu vă întristaţi
Pentru mine chiar deloc
Că de-a fi să am noroc,
Nici în bătaie nu mor
Nu! Dar c-o moarte îs dator”!

După război, Grigore Ţiplea s-a întors în satul natal, fiind învăţător. S-a mutat apoi în Petrova cu soţia, având o moştenire importantă.
El s-a implicat în marile evenimente, participând la Marea Adunare Naţio­nală de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 cu ieudenii conduşi de preotul Artur Anderco.
După venirea ungurilor, la cedarea Ardealului, au existat tentative de a-i alunga pe soţii Ţiplea din ţară şi de a le confisca averea.
Venirea comuniştilor la putere, după încheierea războiului, i-a grăbit sfâr­şi­tul. În ianuarie 1952 a fost arestat şi condamnat la temniţă grea la Sighet, iar la 29 decembrie 1952 s-a stins din viaţă. Destinul unui erou? Eroul unui destin?
Cartea se citeşte cu interes, subiectivitatea celui care scrie sub imperiul evenimentelor dramatice la care efectiv participă e dublată de obiectivitatea descrierilor realităţii vieţii de comba­tant în război.
Autorul Laurenţiu Batin lasă documentele să desluşească şi să prezinte, fără intervenţii şi comentarii inutile, în aşa fel încât poate să prezinte cititorilor avizaţi şi preocupaţi, mai ales acum, în anul Centenarului Unirii, o imagine amplă a vieţii sociale, a relaţiilor interumane, a credinţei nestrămutate că un vis măreţ se va împlini.
Contribuţia lucrării domnului Laurenţiu Batin este importantă, mai ales când trebuie să aduni materialul – document, spre a oferi celor ce vin în urma noastră imaginea trecutului, care e o treaptă spre un viitor. E un efort de cercetare făcut cu dăruire de autor, cu sentimentul de a dărui românilor o imagine a Maramureşului şi a maramureşenilor de acum un secol.