Despre PANTEONUL NAŢIONAL AL ROMÂNILOR (IV)

Realizați, dragi cititori, câtă bogăție nominală, ce superbie de șoapte, câtă vibrație! Avram Iancu şi Horea, Spiru Haret şi Ion Bianu, Grigore Antipa şi Victor Babeş, George Enescu şi Ciprian Porumbescu… Neamul Rațiu, Neamul Rosetti, Neamul Mocioni. Neamul Mușatinilor, dar şi Neamul Moisil. Neamul Negruzzi, dar şi Neamul Papacostea sau Papilian. Neamul Minovici şi Neamul Lovinescu. Neamul Popovici Barcianu, dar şi Neamul Donici. Neamul Djuvara, dar şi Neamul Kretzulescu, Neamul Lapedatu, dar şi Neamul Papahagi… Neamul Dragalina, Neamul Gafencu, Neamul Golopenţia…

Ne oprim aici din rațiuni de economie a exemplelor. Panteonul Național al Românilor nu se va rezuma însă doar la aceste contribuții, pentru că pildele de jertfă personală pe altarul Nației sunt mult mai multe. Iar toate acestea construiesc imaginea de ansamblu, doar prin multitudinea şi diversitatea mozaicului. Constantin Noica caracteriza foarte plastic contactul de lectură cu creația lui Eminescu: „Întâlnirea cu Eminescu nu este o chestiune de exactitate, ci una de vibrație”.
Nici întâlnirile pe care vi le-am propus, ipotetic, în acest Panteon nu au valoare de precizie a încadrării, ci una de sensibilitate, de vibrație, de suflet. În acest univers atât de complex vom putea decela evolu­țiile şi trecerile, urcușurile şi speran­țele.

În acest spațiu virtual vom putea întâlni real superbiile române. Şi Ipoteştiul, şi Boianul, şi Binţinţiul, şi Petrovasâla, şi Uzdinul. Şi pe Domnul Perpessicius, şi pe Domnul Xenopol, şi pe Domnul Călinescu. Şi „Familia” lui Iosif Vulcan şi „Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu. Şi „Cartea de Aur” a lui Teodor Păcăţian; şi cărţile lui Varlaam şi Dosoftei; şi faptele de arme ale lui Pavel Românul de pe „Câmpul pâinii” de lângă Orăştie; şi corespondenţa lui Nicolaus Olahus cu Erasmus din Rotterdam; şi isprăvile, toate, ale lui Nicolae Milescu, dascălul lui Petru, cel care mai târziu va ajunge Petru cel Mare al Rusiei; şi contribuțiile de
lim­bă ale aceluiași moldovean, pentru care a fost considerat întemeietorul literaturii laice ru­sești; şi întemeierea la 1701 a Academiei Teologice de la Kiev de către Mitropolitul Petru Movilă…
În ce fel de circuit de valori eram cuprinși noi românii, de am fost atât de implicați în zidirea şi susținerea mănăstirilor din Sinai, Ierusalim sau Athos?! Cum ne putem explica faptul că la moartea lui Constantin Cantemir (1694) slujba a fost ținută de trei patriarhi în funcțiune (Ierusalim, Antiohia şi Alexandria) şi un al patrulea fost în funcțiune şi care trăia pe aici?! De ce l-a rugat Petru cel Mare pe Dimitrie Cantemir să-l însoțească, în 1722, în războiul împotriva perșilor, în calitate de şef al cancelariei civile, dacă nu pentru excepționala sa erudiție pe care i-a şi folosit-o, fostul domn moldovean tipărindu-i acolo pe front lui Petru manifeste cu litere persane, arabe, indiene, armenești şi turcești care au fost răspândite în folosul puterii rusești printre popoarele Asiei! Iar fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh, considerat de străini „singurul savant între nobilii ruşi din acele vremi” a ajuns ambasador al Rusiei la Paris şi Londra şi apoi prieten al lui Montesquieu.
Şi exemplele ar putea continua în acest format de evidențiere… Căci e foarte limpede că numai în acest fel de coborâre în arhive şi biblioteci, muzee şi colecții, pentru a extrage fapte memorabile, ne vom putea ridica la slava Cerurilor Patriei. Ceruri care pot mântui prin limbă şi prin simţ istoric pe toţi cei ce cred în valorile naționale, în intelighenţia autohtonă, în lucrarea cea mare şi sfântă a Sufletului Românesc, acest Spi­ritus Rector al Culturii Române!

În concluzie nu putem zice decât: Doamne, îţi mulţumim că ai ajutat poporul Român să se lumineze într-atâta, încât să găsească şi calea către tine şi drumul către Sine! Doamne, ocro­teşte-i pe mai departe pe români pentru a-şi putea păstra Fiinţa şi Identitatea neştirbite!