Debutul dictaturii carliste în România

În februarie 1938, Carol al II-lea şi-a asumat puteri dictatoriale şi a desfiinţat partidele politice, numind prim-miniştri, ceea ce i-a asigurat puterea supremă. Noua Constituţie a fost promulgată pe 27 februarie 1938, ea certificând schimbarea formei de guvernământ în România. Dictatura carlistă a luat sfârşit la începutul lunii septembrie 1940. Ea a însemnat desfiinţarea echilibrului celor trei puteri, şi mai ales al controlului legislativului asupra executivului, terminarea de facto a pluralismului politic.

În contextul politic creat de morţile regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, cât şi de lipsa de fermitate a regenţei conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România detronându-şi propriul fiu.

Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice şi financiare.

Carol al II-lea a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facţiuni minoritare ale partidelor istorice şi cochetând cu ideea unor guverne de concentrare naţională.

Regele nu a preferat să fie un factor de echilibru între partidele politice, ci a căutat întotdeauna să provoace divergenţe în rândul acestora. Acest lucru

s-a întâmplat chiar de la venirea lui în ţară. În rândul liberalilor a întreţinut disputa din sânul partidului între vechea generaţie şi tinerii liberali. În cadrul Partidului Poporului, condus de mareşalul Averescu, a provocat desprinderea grupării Octavian Goga.

Cu Iuliu Maniu a fost în conflict şi a reuşit să atragă de partea sa mai mulţi ţărănişti care susţineau „respectarea prerogativelor regale”.

Deşi Mişcarea Legionară s-a bucurat de sprijinul moral, politic şi material al regelui, începând cu mijlocul anilor ’30 legionarii şi-au manifestat dorinţa de a ieşi de sub tutela regelui. Ei au adresat critici virulente împotriva „forţelor oculte care întunecă Coroana regală”.  

Carol al II-lea a fost cel mai controversat rege al României, actele sale politice şi din viaţa personală generând numeroase dispute în opinia publică şi pe scena politică. Domnia sa a fost caracterizată de un permanent conflict între rege şi clasa politică.

Carol al II-lea a dorit ca instituţia monarhică să joace rolul principal în stat şi s-a lăsat influenţat în actele sale de camarila regală, încercând constant să discrediteze în ochii opiniei publice formaţiunile politice democratice.

Regele a folosit cu inteligenţă momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în România un regim monarhic autoritar. Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin-Roma. Forţele politice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea poate fi cu greu încadrat în ansamblul regimurilor de extremă dreaptă. Când regele a suspendat Constituţia, în februarie 1938, toată clasa politică s-a împăcat cu ideea instantaneu, fără să protesteze faţă de „moartea democraţiei”.

Partidele se compromiseseră atât de mult, încât populaţia era dispusă să-i ofere încredere lui „Vodă”. Oricum, oamenii de rând nu prea înţelegeau ce se întâmpla în sferele politicii, aşa că au votat peste 99% Constituţia din 1938. Doar legionarii s-au agitat împotriva regelui, drept pentru care au înfundat închisorile, deoarece erau consideraţi „periculoşi pentru siguranţa statului”.

În perioada dictaturii carliste a existat un singur partid de mase, destul de anemic, Frontul Renaşterii Naţionale, în care membrii au intrat din obligaţie, majoritatea fiind funcţionari ai statului. Politicienii s-au trezit să-l acuze pe Carol al II-lea că a înmormântat democraţia abia când s-a prăbuşit România Mare, în 1940, şi aveau nevoie de un ţap ispăşitor. 

La 10 februarie 1938, a fost instituit guvernul Miron Cristea, după ce regele l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de Miniştri. Ca miniştri secretari de stat au fost numiţi şapte dintre foştii prim-miniştri ai României: Alexandru Averescu,  Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Mironescu, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga şi Gheorghe Tătărescu. Iuliu Maniu şi Octavian Goga nu au acceptat oferta.  A doua zi, regele Carol al II-lea a difuzat o proclamaţie. Era decretată starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării şi a fost instituită autoritatea militară.  Au fost numiţi noi prefecţi de judeţe din rândul militarilor de grad superior.

Istrate Micescu a elaborat o nouă Constituţie, care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Aceasta prevedea: monarhie ereditară, suveranitate naţională, inviolabilitatea monarhiei, responsabilitate ministerială, egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, a muncii, a învăţământului, a asociaţiei, a întrunirilor, libertatea de comunicare, de opinie, de asociere. Nu era permisă opinia schimbării formei de guvernământ.

Dependenţa de rege a preşedintelui Consiliului de Miniştri şi de acesta din urmă a celorlalţi membri ai Guvernului înlocuia „solidaritatea echipei ministeriale” – ce constituia esenţa regimului parlamentar – prin „principiul conducătorului”, propriu regimurilor totalitare. Regimul parlamentar democrat, existent sub imperiul Constituţiei din 1923, în care miniştri erau consideraţi şi reprezentanţii majorităţii parlamentare, bucurându-se de încrederea şi protecţia Parlamentului, dar fiind şi răspunzători faţă de acesta, era înlocuit, prin Constituţia din 1938, cu un regim autoritar, în care miniştrii erau numiţi şi revocaţi de rege, fără consultarea sau acordul Parlamentului, aceştia fiind răspunzători numai faţă de rege, nu şi faţă de Parlament.

Principiul pasivităţii regale (regele domneşte, dar nu guvernează) a fost înlocuit cu aşa-zisul regim al monarhiei active.

În noua Constituţie s-a concretizat ruperea echilibrului între puterile recunoscute în stat şi preponderenţa executivului asupra legislativului. În acest sistem, regele avea liberă iniţiativă de a aplica sancţiuni miniştrilor vinovaţi sau incapabili, spre deosebire de regimul parlamentar în care suveranul nu putea concedia un ministru dacă acesta beneficia de susţinerea  Adunărilor sau a preşedintelui de consiliu. Totuşi, pentru a menţine aparenţa de responsabilitate a Guvernului şi de legitimitate a actelor înfăptuite, Constituţia din 1938 păstra răspunderea civilă şi penală a miniştrilor pentru actele lor în aceleaşi condiţii ca şi vechiul aşezământ constituţional.

La 30 martie 1938 au fost dizolvate partidele politice. În aceeaşi zi a fost constituit Consiliul de Coroană ca organ consultativ cu membri numiţi de rege. Presa scrisă şi radioul au fost puse în slujba noului regim. Un Consiliu Economic  Superior a primit sarcina de a elabora planul general economic al ţării. A avut loc şi o reformă administrativă: în august 1938, au fost înfiinţate zece ţinuturi conduse de rezidenţi regali. Ţinuturile erau împărţite în judeţe, plase şi comune. Primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi. Rezidentul regal era numit direct de rege pe o perioadă de şase ani.

Din decembrie 1938, toţi tinerii între 7 şi 21 de ani erau în mod obligatoriu înscrişi în Straja Ţării. Comandantul organizaţiei era regele, denumit sugestiv „marele străjer”. Deviza „străjerilor” era „Credinţă şi muncă pentru ţară şi rege”.

La 16 decembrie 1938, printr-un decret - lege a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale. Acesta era unica organizaţie politică din stat, menită să „mobilizeze conştiinţa naţională în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului.”

Orice altă activitate a unei organizaţii politice în afară de Frontul Renaşterii Naţionale era interzisă. Numai FRN putea participa la alegerile organizate de stat. Şeful suprem al Frontului era regele  care îndruma activitatea Consiliului Superior Naţional format din 150 de membri. În 9 mai a fost promulgată o nouă lege electorală; votau doar ştiutorii de carte, iar femeile nu erau excluse de la vot. Asumându-şi responsabilităţi atât de extinse, Carol al II-lea şi-a pregătit practic, fără voia lui, propria abdicare.

Evoluând de la o guvernare personală la una autoritară, regimul carlist a sfârşit prin a căpăta, din 1940, un caracter totalitar. Metodele de conducere folosite de regele Carol al II-lea au imprimat regimului aspectul unei dictaturi regale cu repercusiuni asupra formei de guvernământ ce prezenta, în cadrul statului naţional român, trăsăturile unei monarhii corporatiste. Pe fondul dictaturii regale, Guvernul a devenit o instituţie pur formală, structura şi componenţa sa reflectând oscilaţia regimului între gruparea anglo-franceză şi statele fasciste.

Camarila care s-a format în jurul lui Carol al II-lea, controlată de către Elena Lupescu, a jucat un rol nefast în culisele scenei politice româneşti. Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Astăzi este greu de înţeles cum în România atâtea energii s-au consumat în jurul camarilei regale conduse de Elena Lupescu, cum a reuşit aceasta să se menţină timp de zece ani în postura de factor determinant al aducerii la putere a unor oameni politici sau a altora, cum a reuşit să reziste unei opinii publice care-i era din ce în ce mai ostilă. Privită la scara ansamblului  istoriei românilor, domnia camarilei regale este  un moment ruşinos.

Izolată pe plan diplomatic, România a trebuit să cedeze în faţa presiunilor şi să accepte pretenţiile teritoriale revizioniste din vara anului 1940. Lipsa de suport extern din partea aliaţilor tradiţionali, Anglia şi Franţa, începutul celui de-al doilea război mondial şi, în 1940, destrămarea României Mari, prin ocuparea Basarabiei, de către ruşi, şi a Transilvaniei de nord-vest de către Ungaria, au dus la erodarea completă a sprijinului politic pentru regimul lui Carol al II-lea.