De Sărbătoarea Națională

Am recitit recent aceste cuvinte: „Prezentul nostru este rezultatul trecutului nostru. De aceea noi nu avem nici o putere asupra prezentului: el este urmarea logică a trecutului”.
Vorbele acestea sună așa de grav, cum se întâmplă de multe ori, încât par să aibă putere de maximă și chiar au, în mare măsură. A exclude din ecuația prezentului trecutul este ca și cum ți-ai repudia memoria, ca și cum ai alege să nu mai ai amintiri de niciun fel. Este ca și cum ai crede că o casă poate să fie viabilă și trainică fără temelii sau că un arbore este important doar prin ceea ce se vede din el, prin trunchi și coroană, fără rădăcini. Numai că prezentul nu este în totalitate rezultatul trecutului, ci este o încununare a multor factori, unii veniți din trecut, alții din prezent și alții care se văd doar în nuce și care urmează a se prefigura în viitor. Putem pretinde că și viitorul este rezultatul prezentului, pentru că – nu-i așa!? – cum ne așternem acum, astfel vom dormi peste ani. Timpul este continuu, iar împărțirea lui în trecut-prezent-viitor este o convenție omenească asupra căreia am căzut demult de acord, dar care poate fi adesea înșelătoare.

Pentru un istoric, este măgulitor să poată ridica trecutul la rangul de determinant unic al prezentului. Numai că o asemenea întreprin­dere ar fi labilă și ar conduce la fatalism. Din moment ce prezentul este rezultatul exclusiv al trecutului, ce rol mai avem noi, oamenii de astăzi? Dar, în loc de teorie, care îi stă bine unui filosof și nu unui istoric, ar fi mai bine să revedem faptele.
Mulți analiști, mai ales în vremea regimului comunist, au spus că actul de la 1 Decembrie 1918 este rezultatul întregii noastre istorii, că românii (chiar și când nu erau încă români) au luptat pentru „per­manență, continuitate și unitate”. Alții au gândit și au scris că nimic trainic și valoros nu ar fi fost posibil pentru români în ultimul secol fără Marea Unire. Avântul unor asemenea ziceri poate să fie justificat de prea mult entuziasm, de prea mult patriotism, adică de bune intenții, dar și de „comanda socială” în anumite regimuri totali­tare, de oarecare ignoranță, de amatorism sau chiar de orgoliu nemăsurat. Mai ales la aniversări, mulți dintre noi ne lansăm în discursuri înflorite, preamărim fapte și oameni, facem abstracție de
anumite lucruri ca să le putem reliefa mai bine pe altele, ținem seama numai de dreptatea noastră și nu vrem să vedem și „dreptățile” altora.
Evident, Unirea de la 1918 a fost un act epocal pentru români, a fost – cum ar fi zis Stefan Zweig – „ora astrală” a românilor. Cei care neagă importanța actului acestuia sunt fie superficiali, fie semidocți, fie inamici ai românilor, fie stimulați să susțină minciuni.

Ne-am strâns atunci, la 1918, ener­giile națiunii noastre, am învins toate piedicile și, când speranțele păreau complet pierdute, ne-am ridicat ca Pasărea Phoenix din propria ce­nușă și am făcut o țară întregită. Faptul nu a scăpat observatorilor onești, care au știut și știu să spună și să scrie adevărul, atât cât se poate cunoaște acesta.
Este clar că au fost atunci anumite împrejurări interne și interna­ționale favorabile unirii: declan­șarea și desfășurarea Primului Război Mondial; simpatia majo­rității clasei politice și a poporului român în general față de Antanta (alianța dintre Franța, Anglia și Rusia); victoria Antantei, confir­mată în 1918; „defectarea” Rusiei în 1917 (act care ne-a și canonit și ne-a și ajutat); intrarea în război a Statelor Unite și cuvântul hotărâtor avut de acestea la finele conflictului; destrămarea, sub presiunea popoarelor și a războiului, a imperiilor multinaționale în 1918; primejdia bolșevismului pentru Europa; politica greșită a elitei austro-ungare (mai ales, ungare) și țariste față de minoritățile națio­nale; opoziția minorităților față de această politică; poziția Statelor Unire, exprimată prin cele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson etc.
Am mai putea descoperi, firește, și alte circumstanțe mai generale care au favorizat unirea noastră. Dar, oare, numai aceste realități să poată explica actul de la 1918? Vă propun să trecem în revistă și alte fapte: mișcările de emancipare națională din Transilvania, Buco­vina și Basarabia, declanșate cu multe decenii înainte de 1918 (în Transilvania încă de pe la 1700, cu cel puțin două secole înainte de Marea Unire); politica României, susținută de la 1859 încoace, de sprijinire a luptei naționale din provincii; atitudinea intelec­tuali­tății românești de educare a poporului în spirit național unitar, după principiul (enunțat clar de „Tribuna”, începând cu 1884) că „soarele pentru toți românii la București răsare”; decizia regelui României, Ferdinand I, de a ordona, în august 1916, „Treceți batalioane române Carpații!”; pre­zența reginei Maria pe front, între români și în lume, ca avocat al cauzei Unirii; victoriile românești din sudul Moldovei, din vara anului 1917; revenirea României alături de Antanta, în ajunul capi­tulării Germaniei; maniera de a negocia inteligent a unora dintre membrii clasei politice; intransi­gența lui Ion I. C. Brătianu în tratativele de la Paris cu marile puteri; arta de „a pertracta” a lui Alexandru Vaida-Voevod la conferința păcii; inteligența armatei române de a sprijini unirea fără să intervină direct în luarea deciziilor de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia; oprirea de către arma­ta română, în 1919, prin campania din Ungaria, a înaintării bolșevismului spre Europa Cen­trală; dialogul constructiv al partidelor politice și al celor două biserici istorice românești în susținerea idealului național; încrederea majorității românilor în dinastie, în clasa politică și în instituțiile statului român de atunci. Ar mai putea fi descoperiți și alți factori.
Natural, peste toate acestea stă un lucru esențial, uitat adesea în ana­lizele contemporane: majoritatea etnică românească a acestor teritorii (provincii istorice) unite cu România la 1918.
Cu alte cuvinte, românii nu au forțat nota ca să aducă în Țara Românească țări neromânești, cum s-a întâmplat prin alte părți. Vă rog să observați că nu am spus „majoritatea absolută” româ­neas­că, fiindcă, în toate provinciile despre care vorbim „se lucrase” intens pentru schimbarea structurii etnice, pentru deportarea româ­nilor, pentru deznaționalizarea lor, pentru aducerea de populații alogene etc.
Cu toate acestea, în chip paradoxal, Transilvania (privită în sens larg), care stătuse cel mai mult înstrăinată și care nu făcuse parte niciodată dintr-o țară politic românească (cum se întâmplase cu Bucovina și Basarabia, rupte din trupul Țării Românești a Moldovei la 1775 și, respectiv, 1812), era singura care avea – conform da­telor, „prelucrate” și ele, ale recensământului ungar (austro-ungar) din 1910 – majoritate absolută românească. Numai aici, în acord cu documentele oficiale, românii depășeau 50% din totalul populației. Ei erau, în fapt, cam două treimi, dar se găsiseră subterfugii subtile de diminuare a lor în scripte.
În celelalte două provincii, situația era diferită din cel puțin trei puncte de vedere. Mai întâi, politica mai recentă de schimbare a structurii populației fusese de o amploare mult mai mare decât în Transilvania, unde aducerea de populații străine se petrecuse, cu intensitate majoră, în Evul Mediu.
De exemplu, în Bucovina, austriecii au reușit să scadă proporția românilor de la peste 85% (câți erau ei la răpirea provinciei) la sub 50% (după datele lor oficiale, greu de verificat azi, la mult mai puțin de 50%).
În al doilea rând, falsificările de date erau la ordinea zilei, iar în acest sector excelau autoritățile țariste, care, deși au adus în Basa­rabia grupuri mai mari sau mai mici de străini (de la ruși și ucraineni până la găgăuzi, bulgari sau germani), nu au putut disloca populația românească.
În ciuda acestor fapte, însă, în al treilea rând, spre deosebire de Transilvania, în aceste două provincii (Bucovina și Basarabia), românii puteau invoca și dreptul lor istoric. Nu au făcut-o decât tangențial. Argumentele delegației române la Conferința de Pace de la Paris au fost prioritar pragmatice și moderne. Lupta cea mare s-a dat pentru Transilvania, unde, pe de o parte, dreptul istoric nu ne avantaja deloc, iar, pe de altă parte, românii erau majoritari ca popu­lație, chiar și în acord cu datele
austro-ungare. Prin urmare, re­­cu­­noașterea internațională de dreptului de autodeterminare a po­poa­­relor ni se potrivea ca o mă­nușă.
Delegația ungară a mizat pe dreptul istoric și a adus o serie de argumente ale gloriei trecute, ale drepturilor imprescriptibile ale „Sfintei Coroane a Sfântului Ștefan” asupra tuturor teritoriilor care aparținuseră Regatului Ungar în Evul Mediu, ale „misiunii civilizatoare” pe care au îndeplinit-o ungurii, din anul 1000 (ba chiar din 896) încoace, asupra tuturor popoarelor din „Bazinul Carpatic” etc. Aceste argumente, care nu s-au bucurat de aproape niciun succes în anii 1919-1920 (la Paris și în Occident în general), au fost dublate de altele, de-a dreptul xenofobe și rasiste, acestea din urmă augmentate mereu pe par­cursul perioadei interbelice, odată cu recrudescența revizionismului.
Preca­ritatea surselor referitoare la români și la strămoșii lor – mai ales în primul mileniu al erei creștine – era exploatată pentru
a-i caracteriza pe români drept un popor „fără istorie”, născut să fie supus și ascultător, cu scopul de a fi civilizat de marile popoare „cu istorie”.
Aroganța aceasta a ajuns să fie dublată repede, după 1920, de un soi de lamentare orgolioasă, menită să stârnească mila Occidentului și să schimbe situația geopolitică stabilită la Paris. Laitmotivul era pierderea de către „eterna Ungarie istorică” a două treimi din teritoriu și din popu­lație, prin decizia „catastrofală” de la Trianon. „La Belle Époque” (perioada de pe la 1880 până la 1914) era idealizată ca și cum ar fi fost „raiul pe pământ”, „binefacerile” regimului austro-ungar apar augmentate și multiplicate, se inventează o politică paternalistă față de minoritățile de până la Marele Război etc. „Mutilarea Ungariei civilizate” și răsplătirea pe nedrept a „României balcanice și înapoiate” sunt texte prezentate mereu, în acei ani și ulterior, ambasadelor de la Budapesta, auto­rităților din marile state ale lumii, istoricilor și analiștilor cu influență în opinia publică și tuturor celor dispuși să citească și să asculte. Psihoza creată anume, aceea de popor-victimă, zdrobit de marile puteri și de vecinii perfizi, a rodit în Ungaria, încât o parte importanță dintre unguri se vedeau pe sine ca oropsiți de istorie, îngenuncheați, martirizați prin „tragedia Trianonului”.

Propaganda românească în exterior, în tot acest timp, a făcut enorm de puțin, iar, când a încercat câte ceva, a suferit, de cele mai multe ori, lamentabile eșecuri. De altminteri, în ciuda deciziilor de la Paris, din 1919-1920, România a și pierdut, între anii 1940 și 1944, jumătate din Transilvania (în care populația maghiară era spre o treime) în favoarea Ungariei. Evident, nici factorii responsabili (sau care se cred responsabili) din România nu au stat cu mâinile încrucișate și i-au prezentat, pentru publicul românesc, pe unguri ca abia „descinși de pe cal”, purtând „carnea crudă sub șa”, „mâncători de creștini” în vremea raziilor lor de jaf spre din secolul al X-lea etc.
Între propaganda ungară și cea românească persistă aceleași deo­sebiri, venite din trecutul diferit al celor două popoare. Maghiarii accentuează dreptul lor istoric și, câteodată, prezintă date false des­pre „milioanele” de unguri care ar trăi „asupriți” în Transilvania. Tot ei subliniază mereu „transilvanismul”, o ideologie dragă unor inte­lectuali unguri, mai ales după ce și-au dat seama că demografia etnică a Transilvaniei nu poate să fie modificată substanțial în favoarea maghiarilor și maghiarofonilor. Românii subliniază dreptul celor mai mulți, dar și discriminarea la care au fost supuși înainte de 1918 și care a declanșat mișcarea modernă de emancipare națională după 1700.
Deosebirea fundamentală dintre cele două puncte de vedere este însă alta și se vede din răspunsul la întrebarea: „Cine a destrămat Ungaria istorică?”. În vreme ce ma­ghiarii (și foarte puține voci din afara Ungariei) răspund invariabil că marile puteri nedrepte au distrus Ungaria în 1920, prin semnăturile lor pe Tratatul de la Trianon, românii (dar și slovacii, croații, rutenii, sârbii, cehii, polonezii etc., adică popoarele și părțile de popoare care au scăpat din chinga Imperiului Austro-Ungar) arată că voința acestor popoare (părți de popoare) supuse și asuprite a pecetluit soarta imperiului bicefal și, implicit, a Regatului Ungariei multinaționale, cuprins în acest imperiu. Pentru români, Trianonul este doar o confirmare interna­țio­nală a ceea ce deciseseră românii, pentru maghiari Trianonul este totul, este actul fundamental care a distrus Ungaria.
Ce remarcăm dacă ne plasăm în epocă? Se vede clar că destră­marea, de fapt și din punct de vedere al dreptului intern, a Austro-Ungariei s-a petrecut în anul 1918. Rând pe rând, atunci s-au proclamat și s-au format Slovacia (inclusă apoi în Cehoslovacia), Croația (cuprinsă apoi în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, numit din 1929 Iugoslavia), Transilvania unită cu România și chiar Ungaria desprinsă de Austria și Austria desprinsă de Ungaria. Tratatul de pace cu Ungaria s-a semnat după un an și jumătate de la aceste evenimente, când totul era făcut, hotărât și statuat, cu o excepție: recunoașterea interna­țională a schimbărilor voite și rea­lizate de popoarele în cauză. În aceste condiții, oare ar fi putut marile puteri – chiar dacă ar fi intenționat asta – să modifice ceva, să revină la situația de dinainte de război, să calce peste voința popoarelor, să scoată Slovacia din Cehoslovacia, Croația din entitatea slavilor de sud și Transilvania din România? În iunie 1920 – când s-a semnat Trianonul – harta Europei Centrale și Central-Orientale era demult statornicită. Mai lipseau câteva detalii privind linia frontierelor, se mai semnalau unele dispute, se simțea nevoia atenuării câtorva litigii succesorale, se impunea protecția minorităților etc.
Deși ne mișcăm pe terenul înșe­lător al istoriei contrafactuale, mă întreb cine ar fi putut, după Marele Război, reface harta din 1914, cine ar fi putut impune schimbarea noilor instituții formate în Slovacia, în Croația sau în Transilvania devenite părți ale altor state?
Prin urmare, chiar dacă pentru opinia publică ungară s-a cultivat și s-a impus ideea Trianonului ca act decisiv pentru soarta Ungariei de o sută de ani încoace, românii (și nu numai ei) privesc tratatul în cauză drept un document de confirmare internațională a voinței lor înaintașilor lor, exprimate la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918. Diferența aceasta de accent – nesemnificativă pentru unii – valorează cât o întreagă istorie, explică marile diferențe de percepție a trecutului și marile abordări distonante ale României și Ungariei de astăzi.
După toate acestea ne putem întreba din nou dacă prezentul nostru este rezultatul trecutului nostru. Da și nu! Românii nu și-au făcut și nici nu ar fi putut să-și facă singuri istoria, fiindcă nu au trăit pe o insulă izolată, în afara lumii. Dar, în anumite momente esen­țiale, românii au știut să-și impună voința de grup și, de la o vreme, voința națională. Dacă nu ar fi făcut-o, probabil că azi ar fi fost topiți în masa altor popoare, cum s-a întâmplat cu atâtea neamuri în istorie.
Au avut românii noroc în istorie, au fost ajutați și de alții, au profitat de împrejurările favorabile lor?
Firește, la toate aceste întrebări trebuie să răspundem cu da. La un moment dat, marele patriot și om politic Petre Carp, oțărât (după Marea Unire) că nu avusese dreptate când pretinsese alianța Româ­niei cu Germania, ar fi spus că România are atâta noroc încât nici nu are nevoie de politicieni. Zice­rea este inteligent formulată, fiind­că fruntașul conservator era un om de spirit.
Natural, românii au avut și noroc, ca toate popoa­rele care au ajuns până în secolul al XXI-lea. Dar au avut și elite responsabile. O țară nu se poate guverna fără oameni politici (mai ales fără oameni de stat) și trebuie să recunoaștem asta, chiar dacă astăzi suntem așa de dezamăgiți de clasa politică românească. Unii mari oameni politici români au știut și că norocul și-l face omul singur (Quisque suae fortunae faber est), ca și faptul că „soarta (norocul) îi ajută pe cei îndrăzneți” (Audaces fortuna iuvat).
Când Mihai Viteazul a intrat în Transilvania în 1599, când frun­tașii românilor ortodocși și uniți
s-au adresat împreună, la 1791, „măritului împărat”, când, în 1859, Alexandru Cuza a fost ales unic domn la Iași și la București (în vreme ce marile puteri stabiliseră legal că trebuie aleși doi principi), când în prag de iarnă, în 1918, poporul s-a adunat la Alba Iulia, când s-a ieșit pe străzi în decembrie 1989, românii au avut nevoie de îndrăzneală și de curaj ca să-și facă norocul.

Este clar că și în anii 1918-1920 – când s-a făurit România Întregită – românii au avut noroc, dar au avut și voință națională clar for­mulată și susținută de o elită responsabilă și conștientă de menirea ei. În rândul acestei elite, s-au remarcat adevărați oameni de stat, de la perechea regală și Ionel Brătianu până la Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Inculeț, Iancu Flondor, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Miron Cristea sau Iuliu Hossu, pe lângă mulți alții.
Noi, cei de-acum, după atâta vre­me de pace, de bunăstare și chiar de răsfăț, am devenit cârcotași și ne-am gândit – unii dintre noi – să schimbăm istoria după gustul pu­blicului, al unei părți extravagante a publicului. Așa că punem sub semnul întrebării (pe baza unor false argumente) voința de unire a românilor ardeleni, pretindem că germanofilii din Vechiul Regat erau mai mulți decât erau, exa­cerbăm superioritatea culturii austro-ungare de care s-ar fi lăsat copleșiți românii ardeleni, ni­micni­cim cu orice preț istoria noastră și ne punem cenușă în cap și când nu ne cere nimeni asta, ne autoflagelăm, ne autoexilăm și ne ponegrim mereu neamul și țara, cu un patos demn de o cauză mai bună. Totuși, măcar unii dintre noi și măcar din când în când ar fi bine dă ne gândim cu recunoștință la făurarii Unirii, la acei oameni care au crezut sincer în Țara Româ­nească, care și-au călcat peste toate orgoliile și îndoielile ca să ridice pe un meritat piedestal civilizația românească în ansamblul ei. Ei au fost privilegiații sorții și nenoro­ciții sorții, în același timp, fiindcă după marea lor operă națională, comunismul i-a băgat în închisori și, pe mulți, i-a ucis, la Sighet și la Gherla, la Aiud, la Pitești ori la Canal. Dar toți, fără excepție, au păstrat neatinsă în suflet icoana neamului românesc, nu s-au plâns și n-au confundat niciodată oamenii răi și instituțiile totalitare și corupte cu poporul român, cu națiunea și cu Țara. S-au supărat pe netrebnici, dar nu pe Țară. Țara nu am făcut-o noi, epigonii, ci marii oameni de stat (amintiți în parte aici) și mulțimile de români entuziaști din trecut.
Noi am moștenit Țara și, dacă nu ne este dat să o înălțăm, măcar să nu o maculăm, să nu o micșorăm prin gândurile și faptele noastre. Țara noastră este casa noastră și, mai mult, este însăși viața noastră ca popor. Câtă vreme avem această Țară – chiar dacă ne-am risipit, milioane dintre noi, în cele patru vânturi, chiar dacă ne-am pierdut încrederea, chiar dacă
ne-am lăsat cuprinși de ură și de deznădejde – încă nimic nu este iremediabil pierdut.

Din ceea ce am spus, se poate uita totul, cu excepția a două realități, care nu pot fi ignorate sau distorsionate de nimeni:
1. Când s-a semnat Trianonul, soarta Transilvaniei era demult (de un an și jumătate) hotărâtă;
2. Transilvania s-a unit cu România prin voința și faptele româ­nilor, care reprezentau majoritatea absolută a populației acestui ținut istoric. Restul datelor pot fi privite ca argumente neglijabile, mai ales de către cei care nu agreează istoria și care au alergie la trecut.

Vă propun ca, de Sărbătoarea Națională, să medităm nu neapărat la trecut – care ne-a fost nenorocit, glorios sau pur și simplu oarecare, ca viața – ci la Țara Românească de-aici, de peste Prut și de oriunde trăiesc români, la România de pe hartă, dar și la cea din suflete, la țara a cărei arhitectură ideală s-a construit în urmă cu un secol și care, dacă ne vom sili s-o facem „mănoasă și în fericire”, ne va ocroti și ea pe noi. Numai așa vom putea avea un loc demn în „satul global” pe care vor să-l consolideze mai marii planetei. Trecutul ne determină în parte prezentul, dar viitorul îl pregătim și noi, cu forțele noastre.

„Măcar unii dintre noi și măcar din când în când ar fi bine dă ne gândim cu recunoștință la făurarii Unirii, la acei oameni care au crezut sincer în Țara Româ­nească, care și-au călcat peste toate orgoliile și îndoielile ca să ridice pe un meritat piedestal civilizația românească în ansamblul ei. Ei au fost privilegiații sorții și nenoro­ciții sorții, în același timp, fiindcă după marea lor operă națională, comunismul i-a băgat în închisori și, pe mulți, i-a ucis, la Sighet și la Gherla, la Aiud, la Pitești ori la Canal. Dar toți, fără excepție, au păstrat neatinsă în suflet icoana neamului românesc, nu s-au plâns și n-au confundat niciodată oamenii răi și instituțiile totalitare și corupte cu poporul român, cu națiunea și cu Țara. S-au supărat pe netrebnici, dar nu pe Țară”.
Ioan-Aurel POP. Preşedintele Academiei Române