De ce sărbătorim pe 31 august Ziua Limbii Române?

Legea cu privire la sărbătorirea Limbii Române pe 31 august a fost promulgată de preşe­dintele Traian Băsescu la 13 martie 2013 şi publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013. Motivul legiuitorului pentru alegerea acestei zile este că în aceeaşi zi are loc o sărbă­toare similară în Republica Moldova numită „Limba Noastră” încă din 1990.
Ziua Limbii Române este marcată de autorităţi şi instituţiile publice, de reprezentanţele diplomatice şi institute culturale ale României, precum şi de instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi evenimente cultural-educative cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate limbii române.

Ziua Limbii Române este sărbătorită şi în Republica Moldova, pe 31 august, încă din 1990, iar din 2006, în aceeaşi zi, a fost organizat în fiecare an, la Bu­cureşti, pe treptele Teatrului Naţional, „Concertul Limbii Române”.
Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portu­ghe­zei, francezei şi italianei, fiind vorbită în toată lumea de 28 de milioa­ne de persoane, dintre care 24 de mi­lioa­ne o au ca limbă maternă. 17 mi­lioane se află în România, unde româna este limbă oficială şi limbă maternă pentru mai mult de 90% din populaţie.
În Republica Moldova limba română este limbă oficială şi limbă maternă pentru trei sferturi din populaţie, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba română este una dintre cele şase limbi oficiale.
De asemenea, româna este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină, organizaţie internaţională care reuneşte ţările lumii în care se vorbeşte una dintre limbile romanice şi în Uniunea Euro­peană, de la 1 ianuarie 2007.
Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religio­a­se în statul monastic Muntele Athos.
Limba română este limbă maternă sau este vorbită şi în Ucraina, Ungaria, pe Valea Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită şi în comunităţile etnicilor români din Croaţia, Slovenia, Slovacia sau Polonia.

Emigranţii au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5% din populaţie provine din România şi vorbeşte limba română. În Italia, Spania, SUA, Ca­nada, Franţa, Germania, Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste 3 milioane de români.
Studenţii străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română şi se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care şi-au făcut studiile în România, vorbesc limba română.

Limba română este predată în ţări est-europene unde există comunități semnificative româneşti, dar şi în instituţii de învăţământ din 43 de ţări ale lumii, unde limba română este învăţată ca limbă străină.

Graiurile româneşti
 

Cu mici deosebiri de accent sau pronunţie, limba română este vorbită şi înţeleasă de toţi conaţionalii, indiferent de zona geografică, deşi în Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia, Basarabia sau Bucovina se vorbesc mai multe graiuri.

Dulcele grai moldovenesc are în special aspect oral şi se diferenţiază de limba literară prin pronunția intensă a consoanei „ş”, prin folosirea multor regionalisme şi prin unele diferenţe de gramatică.
Graiul ardelenilor este inconfundabil de molcom, iar graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, româ­ne, slave, maghiare şi germane, ambele graiuri au diferenţe de gramatică şi vocabular faţă de limba literară.
Graiul timocean şi cel vorbit în Mehedinți au caracteristici fonetice distincte şi fac tranziţia între cel muntenesc și graiul bănăţean.
Graiul muntenesc, fonetic şi lexical cel mai apropiat de limba română literară, a fost influenţat puternic de greci, bulgari sau sârbi, dar şi de diversele mode ale timpului.

Primele atestări
 

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacșu de Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc).

Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „Ardeleni” (sau „Ungureni”), „Moldoveni” sau „Munteni”, numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în timpul secolului XVI la mai mulți călători străini precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie sau în Letopisețul Țării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico notează că „Valachi nunc se Romanos vocant” („se numesc români”). Francesco della Valle scrie în 1532 că românii „se denumesc Romei în limba lor”, iar mai departe el citează expresia: „Sti rominest ?”. După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă „românești” („romanesci”). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”. Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542 că «Vlachi» se numeau între ei «Romuini», iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554 că în limba lor «walachii» se numesc «romini». Croatul Ante Verancic precizează în 1570 că «Vlahii» din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca «romani», iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în 1699 citează frazele: «Si noi sentem Rumeni» („Și noi suntem români”) și «Noi sentem di sange Rumena» („Noi suntem de sânge român”).

În Palia de la Orăștie (1581) scrie lămurit «... că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români», iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: «În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul...».

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.