CUPROM Baia Mare, un faliment iminent ca o retrocedare bănoasă

În acest început de an plin de evenimente din zona luptei anticorupţie, a luptei cu un sistem mafiot ce a furat România, bucată cu bucată, o informaţie importantă mai ales pentru nordul ţării a rămas într-un con de umbră nemeritat. În incredibila poveste a retrocedărilor ilegale, figura centrală a celor care au beneficiat de acest „caşcaval” este ocupată de Horia Simu, fostul proprietar al Combinatului Cuprom Baia Mare, încă, totuşi, proprietar al Cuprom sau ce a mai rămas din Combinat. O alăturare ce pare întâmplătoare, dar care arată dimensiunea unui jaf direcţionat spre nordul ţării de nişte indivizi ce au ştiut unde să pluseze, când să pluseze, cui să pluseze. Încercăm să prezentăm o analiză succintă a cazului Phoenix-Cuprom via Horia Simu, unul din cei trei baroni ai cuprului din România şi probabil baronul încoronat al retrocedărilor de tot felul.

Presa din Bucureşti a prezentat, în urma unor materiale rezultate din cercetările în cazul ANRP că Horia Simu este beneficiar al peste o sută de milioane de euro obţinuţi din retrocedări după ce a cumpărat drepturi litigioase pentru un teren din Bucureşti. Potrivit presei dâmboviţene, Simu a intrat în afacerea retrocedărilor în 2006, iar în 2008 a încasat cele peste 100 de milioane de euro. Se mai spune că pentru aceste drepturi litigioase, Horia Simu a scos din „buzunar” două milioane şi ceva de euro. În contextul poveştii Cuprom sau cum a fost distrusă industria metalurgică neferoasă din România, afacerea retrocedarea are o relevanţă, probabil, legată de banii pe care Simu i-a purtat dintr-o parte în alta. Dacă ai o afacere puternică, adică două combinate (Baia Mare şi Zalău), ai de rezolvat materia primă şi câte şi mai câte, este greu de crezut că îţi mai rămâne timp şi pentru a juca la ruleta retrocedărilor cam doi ani. Desigur, beneficiul este extraordinar de mare, dar asta nu explică ce s-a întâmplat la Cuprom.

Dacă privim lucrurile în nuditatea lor, acum, e tot mai limpede că Simu şi ceilalţi doi companioni dornici de a face afaceri cu producţia de cupru a României a fost o mascaradă din care cei trei, unul dintre ei fiind cumnatul lui Mircea Geoană nu au urmărit decât să facă bani repede şi uşor. Cât mai mulţi!

Au fost voci atunci, la începutul anilor 2000, ca şi acum, ce consideră că distrugerea metalurgiei româneşti s-a făcut la dorinţa ruşilor sau a doua variantă, la cerinţa unor state din UE. În oricare din variante, metalurgia românească a trebuit să fie pusă la pământ. Un proces ce a început imediat după revoluţie. Vorbele lui Petre Roman: „Industria românească este un morman de fier vechi” fiind momentul zero al celei mai mari porcării postdecembriste. Mineritul neferos a trebuit să fie închis, iar combinatele româneşti să fie puse pe butuci pentru ca alte combinate, alte mine, din ţări în care politicienii au avut putere de convingere să producă chiar şi pentru România. Cazul Cuprom este simptomatic!

Vom face o trecere în revistă a ceea ce s-a întâmplat la fostul Phoenix şi ce este în momentul actual.

Uzinele metalurgice de metale neferoase Baia Mare au fost înfiinţate în anul 1907, sub denumirea „Phoenix”, ca fabrică de acid sulfuric şi produse chimice. Mai exista o linie de obţinere a cuprului din concentrate şi secţia de afinare pentru metale preţioase. Încă de la înfiinţare, uzina a fost una dintre cele mai mari unităţi de acest gen din Europa, atât ca volum de producţie, cât şi sub aspectul tehnologic. Este important de menţionat că în primii ani ai secolului XX, la Baia Mare se produceau peste 300 de kg. aur şi 3,4 tone de argint. În anul 1925 proprietarii uzinei cumpără fabrica de sticlă a oraşului şi măresc uzina metalurgică, punând în funcţiune linia de obţinere a oxizilor de plumb, iar din 1931 instalaţia de ţevi şi tablă de plumb. În anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, uzina din Baia Mare înregistrează o creştere a producţiei de metale, creştere dictată de nevoile militare ale momentului. Proprietarul viitorului combinat a fost industriaşul Weiser care a „cedat” uzina statului, la naţionalizare.

Perioada 1948-1960 a fost marcată de greutăţile economice de după război. De abia din 1956 s-a trecut la readucerea uzinei la un nivel tehnic corespunzător. Conform planurilor de sistematizare s-au alocat fonduri de investiţii în valoare de 162 de milioane de lei. Ceea ce a dus la o diversificare a producţiei, asimilarea de tehnologii noi. După anul 1960 s-au pus bazele producţiei de oxizi de cupru, apoi, tot în anii ’60 s-a importat tehnologia de topire a cuprului în suspensie, Outokumpu din Finlanda. România a fost prima ţară din lume, în afara ţării de origine, care a folosit această tehnologie.

În aceşti ani, peste 80% din producţia mondială de cupru este produsă cu tehnologia Outokumpu. Se poate spune că atunci a avut loc o adevărată revoluţie în tehnica producerii cuprului, iar Baia Mare s-a fixat ca un punct de reper pe piaţa metalelor neferoase. În plus, faţă de această tehnologie care presupunea prelucrarea a 260 de mii de tone de concentrate pe an, a continuat modernizarea uzinei prin punerea în funcţiune a secţiei de producere a barelor şi plăcilor de cupru, în 1970, licenţă Anglia.

Preocupările de îmbunătăţire a tehnologiei s-au concretizat prin punerea în funcţiune a fabricii de oxigen în 1978. Din păcate, modernizările combinatului s-au oprit aici. Politica acelor ani s-a dovedit a fi falimentară pentru combinatul băimărean şi nu numai. Pe piaţa mondială, combinatele similare celui din Baia Mare s-au modernizat continuu, punându-se bază tot mai mult pe soluţii tehnologice care aveau în vedere protecţia mediului. În municipiul de pe Săsar au urmat anii poluării masive.

În data de 23 octombrie 1999 a fost semnat la FPS Bucureşti contractul de vânzare/cumpărare (v/c) 733, între statul român şi Allied Deals (AD) plc. cu sediul în Mare Britanie, prin care compania anglo-americano-indiană devenea proprietara combinatului metalurgic Phoenix Baia Mare, unicul rafinator de aur din sud-estul Europei.

La Phoenix s-a produs 100% din producţia românească de aur, argint, platină şi 80% din cea de cupru, pe lângă acid sulfuric, laminate şi oxizi de plumb, reactivi de flotaţie. Preţul de vânzare a fost de 5 cenţi per acţiune, respectiv 111,111 dolari, la un capital social de 75,1 miliarde de lei împărţiţi în 3 milioane acţiuni în valoare nominală de 25.000 lei fiecare.

Din acest contract de v/c menţionăm câteva din principalele clauze: firma anglo-indiană se obliga să plătească datoriile combinatului până la 31 decembrie 2006, care la acea dată erau de 128 de miliarde de lei, de asemenea AD s-a obligat ca timp de trei ani să nu hotărască în mod voluntar dizolvarea societăţii, iar până la sfârşitul anului 2004 să realizeze obiectivele de mediu acceptate de legislaţia română.

În ceea ce priveşte investiţiile, AD s-a obligat ca din surse proprii sau din surse atrase, să efectueze, pe o perioadă de 5 ani, începând cu 1999, o investiţie de 21,5 milioane de dolari şi să depună la dispoziţia societăţii un capital de lucru de 16 milioane de dolari.

Noii proprietari au analizat posibilităţile de eficientizare a activităţii în concordanţă cu retehnologizarea obligatorie şi respectarea normelor de mediu. Aceste studii au dus la reducerea drastică a personalului (de la 3.000 la 700 de muncitori) şi la închiderea temporară a liniei de Topire concentrate.

A fost una dintre cele mai toxice privatizări ale nordului. Nişte transportatori de minereu, anglo-indienii au cumpărat cel mai performant combinat din sud-estul pentru 111 mii dolari. Indienii aveau nişte vase de transport, dar experienţă zero în conducerea unui astfel de combinat. Mai mult ca sigur, ei au cumpărat pentru a vinde tot ce se putea, de la produse finite, materie primă şi instalaţii, utilaje spre fierul vechi. A fost primul pas spre iadul lichidării. După vreo doi ani, Allied Deals plc. a devenit RBG deoarece indienii au avut probleme în Anglia, la firma mamă, iar de acolo problemele s-au extins peste tot unde au avut afaceri.

Spre sfârşitul perioadei anglo-indiene, director la combinat era Gabriela Dobrotă, un personaj interesant şi de numele căreia se leagă alte afaceri din neferoasele româneşti. Se pare că de ceva vreme a revenit pe malul Săsarului la conducerea unei firme ce ar fi vrut o halcă din ce a mai rămas pe aici din mineritul neferos (dar asta este o altă poveste).

Până la urmă a fost clar că Phoenix va fi din nou vândut pentru a se recupera din datoriile acumulate, multiplicate. La un moment dat AVAB a ieşit spectaculos, anunţând că va scoate la vânzare active ale combinatului, în perioada 11-17 iulie 2003. Licitaţia a început de la suma de 7,5 milioane de dolari. Pe lista cu active figurau cămine de nefamilişti, clădiri cu destinaţie: creşă, cantină, o cabană în staţiunea Izvoarele, o benzinărie şi mai multe mijloace fixe. La cumpărarea combinatului, în anul 1998, anglo-indienii, deveniţi patroni peste cel mai mare rafinator de aur din sud-estul Europei, s-au angajat să plătească creditele contractate de la băncile româneşti. În speţă, Bancorex, respectiv un credit de 2,8 milioane de dolari. Prin licitaţie, AVAB încerca să recupereze din datoriile combinatului.

Cumpărătorul acestor active a fost, după zvonuri, o firmă românească, care a încredinţat managementul acestor active firmei de management NORDEXO, reprezentată de Horia Simu, fost director la CITIBANK. Au fost voci care afirmau că, de fapt NORDEXO este cumpărătorul, iar acţionarii firmei ar fi politicieni de rang înalt, chiar miniştrii, din conducerea PSD. Nu s-a dovedit niciodată că ar fi fost aşa. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea fi.

A doua tranzacţie importantă în povestea Phoenix a avut loc tot atunci, dar nu a avut nicio legătură cu acţiunea AVAB. Pachetul complet de acţiuni deţinut de RBG România la Phoenix, CEPRONEF şi Elcond Zalău, a fost scos la licitaţie internaţională de un lichidatorul englez, pentru recuperarea pagubelor produse în Anglia de fosta Allied Deals. Acest pachet de acţiuni nu avea nimic în comun cu activele vândute de AVAB. Activele sunt obiecte, acţiunile sunt purtătoare de efecte în plan economic. Cumpărătorul a încredinţat pachetul de acţiuni spre administrare firmei de management NORDEXO. RBG nu a dispărut, s-a schimbat doar acţionariatul. Sau, altfel spus, efectele acţiunilor nu se mai duceau spre indienii, ci spre acţionarii care au avut bani să cumpere pachetul complet de acţiuni deţinut de RBG România.

Potrivit primelor informaţii, cumpărătorul pachetului de acţiuni (Phoenix, CEPRONEF, Elcond) a fost firma Robitech Ltd. cu sediul în Cipru. Se spunea că a existat o înţelegere între cele două firme cumpărătoare, Robitech şi societatea care a cumpărat activele de la AVAB, cu privire la asigurarea managementului, respectiv misterioasa firmă NORDEXO.

Aşa au apărut în Baia Mare Horia Simu şi cei doi companioni (Mircea Stroe şi Horia Pitulea. Între timp cumnatul lui Geoană s-a retras din combinaţie).

Venirea baronilor cuprului nu a însemnat şi salvarea combinatului Cuprom. Cum a fost botezat a mers tot mai rău până a ajuns în insolvenţă, iar acum, la un pas de faliment.

În contextul noilor evenimente, a implicării lui Simu în retrocedări ilegale nu mai pare ciudat faptul că fostul Poenix a fost adus în stare de faliment. Probabil el a avut rolul de puşculiţă pentru Simu şi compania.

La începutul acestei luni, cererea de reorganizare solicitată de Simu în instanţă a fost respinsă la Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dat drumul la faliment. În acest proces ce durează de câţiva ani, falimentul a fost cerut de BCR şi Sindicatul din combinat, lider Ioan Coza. Până acum această cerere nu a fost agreată şi de alte bănci ce aveau de recuperat datorii, se pare tot din cauza influenţei lui Simu. La începutul lunii, lângă BCR a venit şi Raiffeisen Bank. Pentru reorganizare au votat firme de care se spune că sunt controlate de Horia Simu, respectiv Alabastra Mining şi Foradex Invest.

Până la sfârşitul lunii, decizia Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată de Simu şi firmele sale. După această dată, dacă rămâne faliment, urmează recuperarea datoriilor. Sindicatul lui Coza are de recuperat 600 de milioane de lei, salarii compensatorii datorate celor câteva sute de salariaţi. Bani pe care Simu nu a vrut să îi plătească muncitorilor băimăreni. Se spune că în Baia Mare mai există active ce pot fi vândute pentru a se face rost de bani spre îndestularea celor înscrişi la masa credală. Este vorba de baza sportivă de la Cuprom, o grădiniţă din cartierul Săsar, ar fi cantina (aici este o poveste cu celebrul Ioan Fodo), ar mai fi parcarea din faţa combinatului (un teren destul de mare) şi chiar în interiorul combinatului este o parte care se pare că îi aparţine lui Simu.

În luna februarie, Sindicatul Cuprom a trimis o scrisoare preşedintelui Klaus Iohannis prin care solicitau un sprijin în rezolvarea situaţiei încurcate de la Cuprom. Sindicaliştii doreau ca instituţia prezidenţială să direcţioneze protestul lor spre instituţiile abilitate să verifice afacerile oneroase de la Cuprom. În speţă, DNA.

Horia Simu nu a mai fost văzut prin Baia Mare de mai mult timp. Se spune că ar fi plecat din ţară, că ar fi undeva prin Africa de Sud. 

„Îmi pare rău că nu există o lege în România pentru ăştia care au distrus societăţile comerciale. Adică, creditorii, nu să voteze falimentul sau reorganizarea că să voteze a fi băgaţi ăştia la groapa comună, pe toţi! La groapa comună cu toţi ăştia care or distrus întreprinderile. Se vede că falimentul nu este o treabă care să îi deranjeze foarte tare. Ei, cu ce or distrus şi or furat, au rămas. Noi am rămas cu promisiuni şi cu buzunarul gol!”, ne-a spus, Ioan Coza liderul Sindicatului Liber Cuprom, ultimul mohican al luptei sindicale din nord.