Cultura şi ştiinţa românească în contextul globalizării

Cultura este un element fundamental al cunoaşterii. Dintre elementele care constituie cultura, în sensul general al conceptului, ştiinţele, incluzând şi cele umaniste, prin natura şi logica internă, prin statutul acestora, au o poziţie distinctă care le atribuie calitatea de universalitate.
 

Potrivit lui Lucian Blaga, omul este sortit creaţiei, are un destin creator, simbolic, care îl detaşează de natură. Cultura este astfel, în concepţia lui Lucian Blaga „o tălmăcire simbolică a lumii, un mod de a traduce experienţa în limbaje simbolice”.
Cugetările cu caracter vizionar ale mi­tropolitului Andrei Şaguna, rostite cu prilejul primei adunări a asociaţiei ASTRA la 28 octombrie/14 noiembrie 1861: „Puterea minţii şi a scrisului, ştiinţele şi artele sunt cele care în zilele noastre dau popoarelor tărie şi le asigură viitorul” sunt tot mai actuale în zilele noastre. Spiritul creator al omu­lui se potriveşte cu lumea încon­jurătoare, natura dovedindu-se tot mai mult că este „gata pregătită” pentru el ca un vast atelier de creaţie. Goethe spunea „Bunul Dumnezeu ne-ar pune într-o situaţie într-adevăr grea dacă
ne-ar dezvălui în întregime toate tai­nele naturii; de atâta neparticipare şi plictiseală, n-am mai şti ce să facem”.

Destinul societăţii umane este unitatea, conştiinţa unei singure lumi unitare „condamnată” să acţioneze ca o singură familie social-umană care transcende diferenţe etnice, rasiale, lingvistice şi religioase.
Graniţele dintre ţări au făcut ca în particular culturile să se definească de multe ori numai în raport cu ele însele, fără a avea în vedere şi naţiuni „din afară”. Astfel au apărut multe culturi închise, întoarse doar spre ele însele. În variatele domenii ale culturii şi ştiinţei, circulaţia noilor idei sau realizări a căpătat o dimensiune neobişnuită, în contextul fenomenului complex al globalizării.
Este relativ dificil de a defini procesul de globalizare. Acesta ar trebui să includă printre elemente: extensivitatea (întinderea), intensitatea, viteza şi impactul. În acest context, Held defineşte globalizarea drept „transformarea în organizarea spaţială a re-laţiilor şi tranzacţiilor sociale, eva­luată în funcţie de fluxurile transcontinentale sau interregionale de ex­­tindere, intensitate, viteză şi genera­toare de impact”.

Paul James defineşte globalizarea cu un accent mai direct şi istoric contextualizat: „Globalizarea este extinderea relaţiilor sociale în spațiul mondial definind spațiul mondial în termenii modalităţilor variabile istorice, pe care le-a practicat şi le-a înţeles din punct de vedere social prin schimbarea timpului mondial”. Germenii acestui concept îi găsim încă în secolul XX. Aş menţiona, în acest context, o cugetare a lui W. Heisenberg: „Ştiinţa reprezintă o punte între popoare, ea a servit înțelegerii acestora. S-a accentuat mereu, pe drept, că ştiinţa este internaţională, că gândirea oamenilor se îndreaptă spre probleme, care pot fi înțelese de mai multe popoare şi, la a căror soluţionare pot lua parte cercetători aparţinând unor limbi şi rase diferite”.
Globalizarea poate avea dimensiuni economice, sociale, politice, privind mediul ambient, culturale şi ştiin­ţifice. John Tomlison observă o dublă determinare între cultură și mondializare, considerând că „în contextul culturii moderne se află globalizarea, în centrul globalizării se află practicile culturale”. Sensul real al globalizării poate fi evidenţiat numai în contextul cultural al epocii actuale, dar şi globalizarea influen­ţează modul în care comunitatea percepe cultura. Primatul dimensiunii economice a globalizării este evident incorect. Dacă ne raportăm în sensul general al noţiunii „cultură” care cuprinde şi ştiinţa, primatul culturii este evident. Apariţia unui tip specific de economie este condiţio­nată de gândirea care a ge­nerat-o. Înainte de evoluţia spec­taculoasă a economiei, a fost cer­ce­tarea şi educaţia de care aceasta a beneficiat şi aceasta aparţine segmentului cultural al societăţii.

Evoluţia prezentă a societății re­flectă faptul că logica care stă la baza cercetării ştiinţifice, incluzând şi ştiinţele umaniste nu constituie nici realul, nici posibilul. Acesta este un loc de articulare a posibilului cu realul, iar cercetarea ştiinţifică are rolul de a face joncţiunea dintre posibil şi real, de a descoperi noi adevăruri. După cum afirma Hegel, adevărul este un cuvânt mare şi un lucru şi mai mare, iar dacă spiritul şi sufletul omului sunt sănătoase, inima trebuie să-i bată mai tare când e vorba de a face ceva cu adevărat.

Dezvoltările în domeniul culturii şi ştiinţei, trebuie să fie cunoscute. De recunoaşterea de către comunitatea de specialişti şi drept consecinţă, de opinia publică în ansamblu, poate be­neficia doar omul de cultură sau ştiinţă care are o vizibilitate mai bună, în particular prin publicaţii, de la lucrări ştiinţifice la opere literare sau artistice. De aici, importanţa tehnicilor de comunicate. Libera cir­culaţie a informaţiilor, în condiţiile globalizării, ne impune a face cunoscută cultura noastră, incluzând ştiinţa, pe plan internaţional. Trebuie să ne implicăm în acţiuni prin care cultura tradiţională a societăţii noastre să nu fie „uitată” sau trecută cu vederea, să o facem cunoscută în această perioadă în care cultura umanistă este de multe ori „descon­siderată” sau transformată într-o pseudo-ştiinţă. Nenumăratele creaţii valoroase trebuie să sfărâme barie­rele naţionale şi să intre în patrimoniul valorilor universale. Şi acest lucru poate fi realizat prin asigurarea unei bune vizibilităţi pe plan internaţional, folosind tehnicile dezvoltate în contextul globalizării. În acest context, pot apare tensiuni între global şi local. Trebuie să devenim cetăţeni ai planetei fără a ne pierde rădăcinile. Tensiuni între universal şi individual pot apare şi în planul culturii. În contextul globa­lizării, fiecare dintre noi trebuie să-şi angajeze potenţialul de care dispune în cadrul tradiţiilor şi a propriei culturi, tot mai deschisă spre universalitate.

Problema principală suscitată de corelaţia cultură-globalizare este cea a identităţii culturale, a conservării acesteia. O societate globalizată trebuie să fie multiculturală, fapt ce implică conservarea unor trăsături identitare. Dreptul la cultură autoh­tonă nu poate fi „reprimat” în contextul globalizării; problema e doar ca noi să o putem exporta, să o facem competitivă pe plan continental. Respingerea acestui fenomen ar conduce la crearea unei culturi de ghetou, a unei culturi locale, fără legătură cu lumea şi astfel, ignorată de aceasta. Astfel, globa­lizarea culturală este acceptarea deliberată a unui mijloc comun, unic de comunicare culturală, dar în care „genele” locale nu sunt recesive, nu se anu­lează în matricea culturală globală, ci o nuanţează, revigorând-o.
Globalizarea culturală se manifestă pregnant şi pe plan lingvistic, limba engleză, în prezent, acoperă comunicarea din aproape toate domeniile şi poate fi utilizată, în aproape orice zonă geografică. Acest fapt pare să facă şi primele victime: limbile cu mai puţini vorbitori nativi. Personal nu cred o unificare lingvistică, fenomen de altfel nedorit, deoarece fiecare cultură care moare este o floare umană care se risipeşte. General vorbind există comori de înțelepciune şi poezie, ca de altfel concepte despre lume, chiar în grupuri de oameni pe cale de dispariţie. Diversitatea lingvistică nu trebuie văzută ca un obstacol în calea comunicării între grupuri de oameni, ci ca o sursă de îmbogăţire spirituală şi materială. În acest context, Google a lansat proiectul Endangered Language Program, care îşi propune constituirea unei baze de date a peste 300 de limbi şi dialecte, pe cale de dispariţie.

Internaţionalizarea învăţământului superior este una din modalităţile prin care o ţară răspunde la impactul globalizării, dar care respectă în acelaşi timp individualitatea unei naţiuni. Internaţionalizarea poate fi percepută fie ca o strategie a unei instituţii care răspunde la cerinţele impuse de globalizare, fie ca o modalitate prin care institutele de învăţământ superior pregătesc cetăţeni pentru a „intra” într-o lume globalizată.
Învățământul şi cercetarea devin principalii responsabili în a forma per­sonalităţi care să facă faţă problemelor ridicate de globalizare. Educaţia într-o societate globală este subordonată necesităţii de punere în valoare a potenţialului uman, urmă­rind dezvoltarea calităților intelectuale şi psihico-fizice, simțul şi comportamentul estetic şi moral, capacitatea de a comunica în limbi moderne, interna­ţionale, capacitatea de a crea valori culturale sau ştiin­ţifice şi a le face cunoscute.
Fără vizibilitatea culturii şi ştiinţei pe plan internaţional, o ţară nu există.
Patriotismul, aşa cum sugera mitropolitul Andrei Șaguna, implică în prin­cipal punerea în valoare a reali­zărilor naţionale, pe plan interna­ţional.
Pentru aprecierea şi punerea în va­loa­re a realizărilor culturale şi ştiinţifice la toate nivelele: cerce­tători, grupuri de cercetare, unităţi, ţări, s-au dezvoltat baze de date accesibile fie cu plată sau puse la îndemâna tuturor. În aceste baze de date se regăsesc principalele reali­zări cultural-ştiinţifice, precum şi cărţi publicate în diferite domenii. Baze de date mai cunoscute sunt Thomson Web of Science, Scopus sau Google Scholar, ultima accesi­bilă tuturor. În aceste baze de date se găsesc lucrările publicate în 18.000 reviste apărute pe plan internaţional şi acreditate prin cerinţele de originalitate a rezultatelor, deci calitatea lucrărilor publicate sau a cărţilor apărute în edituri de prestigiu.
În acest context, amintesc că în baza de date Web of Science sunt men­ţionate lucrările ştiinţifice publicate în 56 reviste din ţară (cu profil umanist - 10; matematică - 8; ştiinţe tehnice, fizică, chimie, medicină - câte 6; teologie - 4; agricultura şi ştiinţele economice - 3; mediu ambiant şi materiale - 2; psihologie - 1). În Google Scholar sunt indexate lucrările publicate în jur de 100 de reviste româneşti. Baza de date Worldcat Identities menţionează cărţile care se află în diferite biblioteci din întreaga lume, precum şi audienţa acestora. Aceste baze de date se constituie drept surse principale de documentare în antamarea unor tematici de cercetare. Plecând de la aceste baze de date, în condiţiile globalizării s-a dezvoltat un nou domeniu ştiinţific, „scientometria”, respectiv ştiinţa despre ştiinţă. Pe baza acestor baze de date, care includ şi modul în care rezultatele ştiinţifice sunt preluate în literatura internaţională, se fac clasificări privind valoarea unui cercetător, grup de cercetare, institute de învăţământ superior sau cercetare sau ţări.

Contribuţiile ţărilor la fluxul principal de valori, la ceea ce noi denumim o „societate bazată pe cu­­noaș­­tere”, diferă atât ca pondere precum şi ca valoare. Antamarea şi dezvoltarea unor domenii de cer­cetare culturale şi ştiinţifice sunt posibile pentru toate ţările, dar realizarea obiectivelor propuse depinde de fondurile alocate, chiar dacă există un capital uman ta­lentat şi bine educat. Apar mari diferenţe între procentele din PIB alocate activităţilor de cercetare, cultură şi ştiinţă, precum şi în valoarea PIB a diferitelor ţări. Procentul din PIB alocat cercetării este de 3% în Austria şi Germani, 2.5% în Franţa, 1.21% în Ungaria, 0.40% în România, 0.3% în Moldova şi 0.14% în Kazahstan şi Armenia, şi asta spune mult. Cooperarea internaţională pare a fi metoda cea mai eficientă de dezvoltare a cercetării în ţările în care se manifestă o subfinan­ţare a acti­vităţilor de cercetare.

În acest context al globalizării ne propunem o analiză a activităţii de cercetare, prin prisma publicaţiilor apărute în anul 2018 în ţări precum România, Austria, Ungaria, Moldo­va, Armenia şi Kazahstan.
Numărul de lucrări ştiinţifice publicate în diferite domenii ale culturii şi ştiinţei este în prezent unul dintre indicatori folosiţi în evaluarea activităților de cercetare. Printre cele 5 ţări ana­lizate, pe primul loc se situează Austria, atât ca număr de publicaţii, precum şi normate la 1000 de locuitori. Astfel, în Austria, în 2018 au apărut 3.14 lucrări la 1000 locuitori, 1.17 în Ungaria, 0.81 în România, 0.44 în Armenia şi între 0.16-0.18 în Moldova şi Kazahstan. În România remarcăm o creştere a numărului de publicaţii cotate în Web of Science cu 20% faţă de media anilor 2015-2017. Totodată menţio­năm faptul că cca 60% din rezultate au fost obţinute în cadrul unor colaborări internaţionale. Guvernul României încurajează publicarea rezultatelor cercetărilor în reviste de top pe plan internaţional, cu factor mare de impact. Astfel lucrările publicate în revistele de top (25% din domenii) se premiază cu 6000 de lei, iar cele între 25% şi 50% din totalul revistelor într-un domeniu dat cu 2000 de lei, sumele alocate anual fiind de cca 20 milioane RON.

Privite prin prisma numărului de publicaţii, atât în România precum şi în alte ţări pe primul loc se relevă a fi domeniul medicinii şi farmaciei cu 25% din publicaţii, în Austria fiind însă de 36.7%. Științele tehnice, chimia, fizica sau matematica-informatica, contribuie fiecare cu 10% din totalul publicaţiilor, în fiecare ţară. Între 2.5% şi 5% contribuie specia­lităţi precum mediul ambiant, ştiinţele economice, biologia, agricultura şi ştiin­ţele sociale. Publicaţiile în dome­nii precum istoria, psihologia sau științele politice se situează în jur de 0.6%.
Activităţile de cercetare se desfă­şoară în principal în marile unităţi de în­văţământ sau institute naţionale de cercetare. Este interesant de men­ţionat că aproximativ 2/3 din totalul publi­ca­ţiilor au adrese ale unui număr restrâns de unităţi, precum în Ungaria, Armenia, Moldova şi Ka­zah­stan. În cazul României şi Austriei, nu apar diferenţe mari între producţia ştiin­ţifică a unui număr mai mare de uni­tăţi. Astfel, cu adresa Academiei Ro­mâ­ne apar 10% din totalul publicaţiilor, pe locul 9 fiind Universitatea Tehnică Cluj-Napoca cu 4%.

Activităţile de cercetare sunt concentrate în principal în marile oraşe, ca urmare a localizării unor importante unităţi de învăţământ şi cercetare. Bucureştiul domină, con­tri­buind cu 41.4% din totalul publicaţiilor, urmat de Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Nu­mărul de publicaţii normat la 1000 locuitori modifică mult secvenţa de mai sus. În această situaţie, pe primul loc se situează Cluj-Napoca, cu 8.5 lucrări / 1000 locuitori, urmat de Iaşi (6.5) şi res­pectiv Bucureşti şi Timişoa­ra cu 4. Remarcăm saltul important obţinut la Târgu Mureş, situat pe locul 4.

În condiţiile globalizării, la nivel internaţional se fac frecvente clasi­ficări ale unităților de învăţământ şi a institutelor de cercetare.
Rankingul unităților de cercetare are în vedere doar publicaţiile ştiinţifice, precum şi modul de apreciere prin citări ale acestora de către specialiştii din domeniu. În cazul unităţilor de învăţământ, rezultatele cercetărilor exprimate prin numărul de publicaţii şi citări este de cca 60% din punctaj, depinzând de metoda folosită. Spre exem­plu, World University Ranking analizează calitatea învăţământului, aspectul interna­ţional „publicaţii şi citări”. Best Global University Ranking pleacă de la performanţele academice, cercetare, reputaţie globală şi regională. World University Ranking acordă 40% pentru reputaţia aca­demică, 20% citări, 10% reputaţia angajator, iar 20% pentru raportul student pe facultate.
Prezentăm clasificările unităţilor de învăţământ, folosind criteriile men­ţionate mai sus. În România, aproape toate clasificările situează pe primele locuri Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Universitatea Politeh­nică Bucureşti, Universitatea Bucu­reşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi sau Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”.

În cazul unităţilor de cercetare, pe primele poziţii se află Academia Română, Institutul de Științe Spaţiale şi respectiv, Institutul de Fizică Atomică Bucureşti.
Institutele de cercetare şi Universită­ţile din Austria şi Ungaria ocupă poziţii mai bune, multe dintre acestea situându-se sub 500 sau 600, în timp ce în România, Academia Română, pe primul loc în ţară, ocupă locul 624.
Plecând de la baza de date Web of Science, am analizat modul în care rezultatele cercetărilor sunt preluate în literatura ştiinţifică, reflectate prin numărul de citări. Alături de bazele de date SCOPUS şi Google Scholar, menţionăm aplicaţia Publish and Pe­rish, care folosind date din Google Scholar evaluează critic citările, respectiv modul în care o anumită lucrare, om de ştiinţă sau unitate de cercetare este apreciată pe plan internaţional.
Numărul de citări, în anul 2018, raportat la numărul de lucrări publicate în acelaşi an în România este în jur de 1, cu excepţia Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi a Universităţii „Iuliu Hațieganu”, unde apar 1.5 pe lucrare. Un număr mai mare de citări raportat la nu­mărul de publicaţii se observă în cazul unităţilor de învăţă­mânt şi cer­cetare din Austria şi Ungaria.

Pe plan naţional şi respectiv interna­ţional, alocarea de resurse financiare se face pe baza rezultatelor ştiinţi­fice ale persoanelor care fac pro­puneri şi anume număr de lucrări şi respectiv citări. Pe plan european se evaluează periodic politicile şi programele de cercetare, pentru a se lua decizii strategice şi alocarea de fonduri în condiţii de transparenţă. În ultima perioadă, evaluarea activi­tă­ţilor de cercetare, nu se bazează numai pe numărul de citări, fiind mai complexă, luând în consi­derare şi alţi parametri, precum: (1) im­portanţa cercetărilor ştiinţifice şi impactul acestora în societate; (2) legătura între cercetare şi aplicaţii; (3) extinderea noţiunii de impact în corelaţie cu ramurile de cercetare; (4) asigurarea unei legături mai strânse între cercetare şi societate; (5) impactul colaborărilor interna­ţionale.

Astfel, în condiţiile globalizării, cer­cetările ştiinţifice în toate domeniile, precum umanist, ştiinţe exacte, medicină etc., se conta­bilizează şi evaluează la nivel inter­naţional. Este obligaţia noastră de a face cunoscute realizările obţinute în România, acesta fiind unul din elementele importante în vederea integrării acestora în valorile universale.