Cu bisturiul prin memorie. Pop Coriolan, veteranul chirurgilor băimăreni

Reporter: La manifestarea de la Spitalul Județean ați povestit, în câteva cuvinte, despre începuturile activității dumneavoastră la spital. Sunteți depozitarul unor „povești” interesante pe care încercăm să le devoalăm în acest interviu. Cum ați început activitatea de medic chirurg?
Pop Coriolan: Eu am venit în Baia Mare după absolvire, după  terminarea Internatului, am fost medic intern. Am venit la Groși, lângă Baia Mare. Nu s-au dat concursuri pentru Secundariat vreo patru-cinci ani. Au susținut doar medicii de la țară. Soția mea era farmacistă. Eu făceam naveta Baia Mare - Groși și soția făcea din Baia Mare la Baia Sprie. Ne-am legat oarecum de oraș și cu gândul că voi face specializarea, văzând că începe construcția Spitalului Jude­țean. Așa că, în 1972, când s-a dat în folosință, eu reușisem la Secundariat. A fost concurs pe țară, în specialitatea chirurgie. Am făcut trei ani stagiul de Secundariat, la Clinica III Chirurgicală din Cluj. De acolo, am reușit să vin la Policlinica din Baia Mare, după un periplu prin țară. Fiind secundar, am primit postul la Botoșani. Au fost doar 10 posturi la chirurgie în întreaga țară. Ultimul l-am luat eu. A fost o întâmplare acolo. Un me­dic din Botoșani dorise acel post. Dar eu am avut o medie mai bună și am luat postul. Dar directorul de acolo și medicul din Botoșani care dorea postul au făcut o intervenție la minister și, la un moment dat, m-am trezit că îmi este aprobat transferul în Baia Mare. Așa am venit aici, ca medic specialist în Policlinică, chirurgie.
Rep.: Ce s-a întâmplat după aceea?
P.C.: Treptat, m-am integrat în colectivul de chirurgie unde erau medici cu experiență foarte bogată. Mi-am dat seama că am de la cine să învăț în continuare. În prima etapă, am fost ajutor în echipa chirurgicală, iar treptat am fost acceptat de colectiv și m-am integrat foarte bine. Și ei mă studiau să vadă ce calități am. Profesia asta cere niște calități, pe lângă cele vocaționale. Îți cere să ai mâna foarte bună, să ai toate simțurile foarte dezvoltate și o rezistență fizică foarte bună. Se știe că opera­țiile sunt de durată, de lungă durată unele dintre ele. Așa că, timp de patru-cinci ani, după Secundariat, m-am călit și m-am format împreună cu ei. S-a văzut că îmi doream să exercit această profesie. Lucrul acesta a fost observat și de către directorii Spitalului, printre  care Constantin Opriș, unul dintre cei mai informați în privința colectivelor spitalului. Și un om foarte drept, care aprecia hotărârea și decizia celor din colective. S-au format mulți medici în perioada res­pectivă. Eu am avut un avantaj, deoarece am fost la mai multe cursuri de specializare în Bucu­rești. Cel puțin opt cursuri în domeniul chirurgiei generale cu specialitatea căi biliare, cursuri pe teme cardiovasculare, pentru a face față unor urgențe vasculare care, în vremea aceea, erau destul de frecvent asociate cu accidente în mine. Trebuie spus că atunci erau peste 30 de mii de mineri și multe accidente de muncă. Dar
mi-a plăcut să am o astfel de activitate, să mă zbat. Pur și simplu mă simțeam foarte bine. Pentru că am fost la cursurile unor profesori renumiți. La Juvara, la Pop de Popa. Pe Pop de Popa l-am întâlnit când eram student în anii 5-6. La cursurile de la Fundeni, unde era el, m-a recunoscut și am apreciat acest lucru.
Sigur, a fost o perioadă când m-am înscris și la doctorat pentru că, în vremurile acelea, dacă aveai doctoratul ți se recunoștea primariatul.

Rep.: Înainte de facultatea de la Cluj, ați avut un episod interesant la Timișoara. Ce s-a întâmplat acolo?
P.C.: După terminarea liceului, în 1957, am dat examen la Facultatea de Medicină din Timișoara. Am considerat că e un centru universitar accesibil. Dar acolo domnea o atmosferă aparte. Starea de spirit a multor studenți era precum un butoi cu pulbere. Ei nu erau de acord cu societatea și dictatura comunistă care se instaura treptat, dar nici nu puteau afirma în mod deschis ce gândeau. Tot atunci, erau evenimentele din Ungaria. Acei studenți timișoreni, medi­ci­niști și politehnici, erau luați în evidență de către conducători pentru participarea la evenimentele de solidaritate cu Revoluția din Ungaria. Despre această situație știam încă din anii de liceu, când am fost consemnați în internat timp de două luni. Colegul meu Kartverlesy, care avea mama în Ungaria, ne spunea despre diferite acțiuni de acolo chiar în timpul desfășurării lor. Așa era atmosfera în Timișoara când m-am dus la admitere. Una din consecințele pozitive ale Revoluției din Ungaria a fost scoaterea examenului de limba rusă.
La admitere concursul a fost dur. Pe 35 de locuri au fost 500 de can­didați. La scris s-au dat subiecte foarte grele. După acest examen, am rămas 100 de candidați pentru examenul oral. Aici s-a făcut selecția. Acest oral a fost cam subiectiv, după părerea mea. Au fost admiși cei mai apropiați sau cunoscuți de către examinatori. Altfel nu îmi explic de ce la examenul de zoologie, la  care eram foarte bine pregătit, ultima întrebare a fost hazardată pentru mine. Câți dinți are cangurul în gură? a fost întrebarea la subiectul marsupiale. Nu am răspuns direct, dar mi-am dat seama că șansele mele se diminuaseră.
Am fost admis, dar fără loc. Am venit acasă și am făcut o strategie pentru anul care urma. Pentru a-mi susține financiar investițiile în cărți de specialitate, m-am angajat la Banca Cooperativă din Apa. În 1958, am intrat la Medicină în Cluj-Napoca. Și aici au fost multe evenimente care au marcat climatul universitar. În ianuarie 1959, se împlineau 100 de ani de la Unirea Principatelor, moment care a fost marcat de organizarea unei sărbători de către studenți. Climatul politic era dezghețat și s-a permis intonarea cântecelor patriotice precum Hora Unirii. Spiritul națio­nalist se impunea, în detrimentul spiritului rusofil. Cu toate acestea, repercusiunile asupra manifestărilor studențești au fost draconice, ducând până la arestarea celor care au fost mai gălăgioși. Multora dintre studenți li s-au intentat procese prin care au fost condamnați la închisoare. Studenților din anii mai mari li s-au înscenat procese la Casa Universitarilor. Însuși Ceau­șescu a venit și l-a obligat pe rectorul Moga să excludă câțiva studenți, motivând că au avut comportamente nesănătoase, deoarece strigaseră lozinci și au rupt drapele sovietice ori și-au mobilizat colegii la 12 noaptea, în jurul statuii lui Matei Corvin. Și eu am fost printre cei chemați. Norocul meu a fost că am plecat pe la 11 noaptea, când am văzut că lucrurile au început să degenereze. Am văzut unități de miliție pe străzi lăturalnice încercând să îi determine pe studenți să plece. S-au făcut arestări... Am mers la cămin și urma dimineața să am primul examen din stu­denție, la chimie. Dar a fost amânat. Au urmat ședințele UTC, unde cei din anii mari au fost exmatri­culați, mai ales cei care aveau origini burgheze sau pe motive reli­gioase, precum fii de preoți greco-catolici sau rudele foștilor legionari, dar și cei, așa cum era și cazul meu, cu părinți care refuzaseră înscrierea la Cooperativă sau colectivă cum se spunea. Un student de lângă Sibiu a fost exmatriculat pe motiv că fratele lui a făcut parte din grupul de Rezistență anticomunistă din munți și a fost urmărit vreo trei ani. Multe din aceste cazuri  apar în romanele colegului Augustin Buzura (Cunoscutul scriitor a făcut facultatea la Cluj și a fost coleg cu Pop Coriolan).

Rep: Unde ați făcut doctoratul?
P.C.: La Cluj, la Chirurgie I, la profesorul Mircioiu, un om deosebit. Era conferențiar când eu am fost student, dar un om foarte aspru. Vă dați seama, în anul 4, în anul 5, din cei 100 de studenți câți erau în anul meu au trecut 40. Era ceva zdrobitor! Exigența era pe primul plan. Dar, după ce am luat examenul de la doctorat, profesorul Mircioiu m-a luat sub aripa lui și mi-am ales lucrarea de doctorat la care am început să lucrez. Sigur, după cursurile de acolo, am venit în Baia Mare să muncesc la Chirurgie. Și îmi alegeam cazurile care să mă ajute la elaborarea tezei de doctorat: litiază biliară și alte capitole.
Între timp, am dat și examenul de Primariat (medic primar n. red.). A fost o mare nevoie de examen. Fuseseră mai mulți ani în care acest examen nu s-a dat. Era un blocaj dintr-un motiv pueril. Doamna cea mare (Elena Ceaușescu n.red.) spunea: Ce îs atâția primari la medicină? Ce atâția primari? Să meargă la consiliile comunale!
Și așa au fost blocate patru ani aceste concursuri de Primariat.
Așa am luat concursul, după deblocare, la București. Iar străduința mea a fost apreciată de conducerea Spitalului din Baia Mare. Și, când s-a pensionat doctorul Gherman, șeful secției chirurgie, am fost numit eu șef de secție.
A fost o perioadă foarte grea pentru chirurgie. De prin 1985, dacă nu și mai devreme, au apărut problemele cu aprovizionarea cu medicamente, cu materiale sanitare. Erau probleme cu încălzirea. Era frig în spital. Au fost perioade în care se făceau țurțuri la geamurile sălii de operație. Iar noi lucram cu două halate pe noi, pentru că nici noi nu suportam frigul mare ce exista în sala de operație. Ieșeau aburi din burta bolnavului când operam urgențe! Dar ne-am făcut treaba, nu am avut ce face.
Am încercat să suplinim cât mai mult lipsa de aparatură, să ne specializăm, cum s-ar spune, simțurile pentru a pune diagnosticele mai urgent și să rezolvăm operațiile pe care le aveam. Nu a fost simplu. Au fost momente în care, prin palpare, decideam diagnosticul de abdomen acut. Nu era aparatură, nu erau atâtea ecografe... dar rezultatele noastre au fost destul de bune. Spitalul avea rezultate frumoase. Și în domeniul medical, și în cel chirurgical. A fost o perioadă în care eram invidiați de cei din Cluj.
Spitalul și-a dezvoltat persona­litățile. Și a fost o nevoie de învă­țare continuă pentru suplinirea lipsurilor existente. Toate astea mi-au adus și satisfacții. Mai ales din partea celor pe care îi tratam. Mă întâlneam cu pacienți pe care i-am operat și care mă opreau pe stradă să îmi mulțumească pentru operațiile realizate în urmă cu ani. Evident că nu îmi aminteam de toate, dar era un sentiment plăcut. Așa am continuat activitatea de șef de secție.

Rep.: Când a fost un moment de cotitură în activitatea de la Spital?
P.C.: A venit Revoluția și am început să mai obținem niște medicamente și aparatură. Ne-am dat seama că nu putem progresa decât având aparatură suficientă. Au apărut tehnici chirurgicale, printre care chirurgia laparoscopică ce se realiza cu un aparat laparoscopic.  Tot în perioada aia, am fost solicitat să accept funcția de director al Direcției Sanitare. Am acceptat chiar cu acest interes, ca să ne zbatem pentru a face rost de aparatura necesară pentru activitatea medicală. Spitalul merita!
Așa am reușit să intru în Ministerul Sănătății și să rezolv niște probleme care îl interesau pe ministru. Eram acolo și am asistat la o discuție între ministrul adjunct și ministru. Ei spuneau: Ce ne facem că vine Banca Mondială (BM)?

Ce se întâmplase. Au fost luați niște bani de la BM care trebuiau să fie cheltuiți pentru dispensare. Au fost dați bani la niște județe, dar nu se făcuse nimic. Și erau îngrijorați că vine inspectorul Băncii și nu au ce arăta. Și atunci i-am spus ministrului: Dați-mi mie bani să rezolv situația. Mi-a dat, dar trebuia ca, în decurs de trei luni, să  rezolv reabilitarea unor dispensare din județ. Dacă faci treaba asta, o să fiu recunoscător, a spus ministru. Se temea, pentru că nu au consumat banii primiți și trebuiau înapoiați. Ministru era Mincu.
Așa am și făcut. Era cam prin martie 1994. Am venit acasă și m-am înțeles cu inspectorii de la Direcție să facem ce trebuia. Dar ministrul m-a sunat după o lună să înregistrez cum am făcut și să aduc să vadă. Așa am și făcut. Casetă cu situația de la început și filmarea cum am reabilitat dispensarele. Am reușit și i-am dus. Mincu a apreciat ce am făcut, putea să facă față inspecției Băncii Mondiale. A spus: bine!. Dar eu i-am zis: să știți că mi-ați promis ceva... Da știu, a răspuns. Și i-am replicat: Atunci, vă rog să acceptați să fac comandă de un Computer Tomograf (CT) pentru Spitalul Județean. A spus: bine, bine, dar e o sumă mare... Da, i-am spus. Dar semnați cererea și vom găsi soluții pentru a face rost de bani. Avem planul în cap.
Era Brânzei, șeful comisiei economice pe țară. Brânzei era în Parlament, membru PUNR. M-am dus la  el și l-am rugat frumos să se ocupe de problemă. A zis: bine, dar hai să mergem la ministrul Finanțelor. La Florin Georgescu. Ne-am dus și i-am relatat despre ce era vorba. El a spus: da, bine, bine, dar vă aprobă ministrul (Sănătății). Da, i-am răspuns, și am scos cererea semnată de Mincu. Bravo, a fost replica ministrului Georgescu. A dat dispoziție la contabilitatea ministerului să se facă rost de suma necesară pentru CT. Așa am putut da comanda pentru CT. Problema a fost foarte bine gândită și, în decurs de un an, am putut să aducem CT în Baia Mare. Mai erau încă două sau trei în țară. Dar ăsta a fost singurul adus pe bani românești.
Același lucru s-a întâmplat și cu aparatul de laparoscopie. În 1995, am reușit să obțin aprobarea și pentru un astfel de aparat. Aceeași cale am folosit-o. Până la urmă, s-au împlinit niște gânduri pe care le avusesem. Au luat avânt și tehnicile de chirurgie laparoscopică. Și ceilalți colegi au făcut cursurile pentru acest aparat. Le făceam la Cluj, la Chirurgie III, la profesorul Duca. Lucru care ne-a ajutat în activitatea noastră de zi cu zi. Eu
m-am retras de la Direcție în 1996 și mi-am reluat funcția de șef de secție Chirurgie. Îmi luasem și doctoratul între timp. Dar făcut pe bune. Cinci ani de zile am lucrat. Așa am putut să îmi aduc un aport la dezvoltarea și bunul mers al secției din Spital. Toate aceste zbateri au necesitat multă muncă, energie. Trebuie să spun că lângă mine a fost soția mea, Elena. Ea a desfășurat o muncă fantastică pe linia farmaceutică.
A făcut farmacia Helena și a văzut că se poate face treabă cu medicamentele care erau lipsă, totalmente, în perioada anilor ’90.

Rep.: Așa a început povestea fascinantă a Helcor, companie farmaceutică din Baia Mare.
P.C.: Da, este o poveste.
Soția mea a decis, în 1990, să înființeze prima farmacie privată din nordul țării. Condițiile de înființare a unei unități private erau vitrege. Se punea problema resurselor financiare și un plan minim de afaceri. Desigur, am apelat la împrumut de la bancă. Dar eram priviți cu neîncredere. Doar la Mindbank am reușit. Am garantat cu propria casă și cu mașina personală.  Tot ce muncisem până atunci. Tot atunci, s-a pus problema găsirii tehnologiei de lucru pentru dotarea laboratorului de microproducție farmaceutică. Lucru realizat în 1991-1992.
Ce am realizat la farmacie și din vânzarea medicamentelor de micro­producție a fost reinvestit în achiziționarea unor tehnologii complexe care au putut fi amplasate în spațiul de producție pe care l-am cumpărat. A fost o licitație foarte disputată pentru acest spațiu și multe fonduri s-au dus acolo. Am început amenajarea pentru producție, mai ales că ne doream să dezvoltăm o companie de producție industrială. Am fost la domnul Marcaș, la CCI pentru discuții pe această temă. El a sfătuit-o pe soția mea în a-și însuși cunoștințe de antreprenoriat și să se adapteze la condițiile de piață liberă. Soția a făcut multe cursuri de management. A apelat la bibliotecile din SUA, de unde a obținut tratate de specialitate. Studia până noaptea târziu. Era un autodidact desăvârșit. Și a început lucrul la spațiul de producție, la primul din ele. Au fost multe momente dificile și a trebuit să facem față exigențelor impuse Agenția Națio­nală a Medicamentului. A trebuit să obținem certificarea unității de producție farmaceutică și multe altele necesare pentru a nu avea probleme. După o perioadă, a trebuit să mai cumpărăm un spațiu pentru extinderea activității. Și am cumpărat cantina de la fostul Institut de Cercetări care era în proprietatea unuia.

Rep.: A lui Gheorghe Sas.
P.C.: Da, Sas. El a cumpărat tot institutul cu o sută de mii de lei, iar noi am luat cantina cu un milion de lei. Și am continuat să dezvoltăm compania farmaceutică Helcor. Desigur, soția mea a fost cea care s-a zbătut cel mai mult. Eu am ajutat-o cât am putut. Din păcate, toate aceste zbateri au dus la îmbolnăvirea ei. Dar a dus suferința și a continuat să activeze. Eram în Italia când i s-a făcut rău, a fost în comă mai multe zile. Când a revenit, nu a mai avut nimic. Eram bucuroși că își revenise complet. Și a continuat să lucreze cu însufle­țire. Din păcate, a apărut o altă problemă care a dus la final. Și în perioada aceea încă mai lucra, mai dorea să facă multe. A fost un om deosebit și Helcorul de acum i se datorează. După ce am ieșit la pensie, am mai lucrat o perioadă la Euromedica, am ajutat la dezvoltarea acestui proiect medical privat. Apoi m-am retras aici, la Helcor și de atunci administrez firma. Nu este ușor. Vindem în toată țara, avem și export în câteva țări și lucrăm pentru dezvoltare în continuare. La partea de producție, avem peste o sută de angajați și ne străduim ca totul să fie cât mai bine. Suntem ca o familie. Avem angajați care sunt de la început.

Rep.: Este greu să faci medicamente?
P.C.: Nu este ușor. E un colectiv pe care trebuie să îl formezi și care trebuie să aibă pregătirea necesară. Tehnologia farmaceutică este o treabă separată. Soției mele i-a plăcut de la început acest lucru. Dar dacă treci la partea industrială, este altceva. Este vorba de aprovizionare cu materie primă, de tot ce trebuie. Pentru că substanțele active, deși sunt aceleași în medicamente, denumirea diferă, după producător. Dacă ai colectivul format, dacă ai unitățile de producție, complexe și complete, lucrurile merg.  Toate aparatele, instalațiile noastre sunt computerizate. Au fost cumpărate din Italia. Avem și laboratorul de analize. Prima dată a materiei prime, apoi a produsului realizat. Mai trebuie spus că toate medicamentele care se realizează în UE, medicamentele fără rețetă, au seria unică pe cutie. Fiecare cutie cu seria ei și așa pot fi urmărite dacă sunt probleme. Și acest lucru necesită tehnologie, aparatură. Este o mare responsabilitate. Este o mare răspundere să faci medicamente. Nu te îmbogățești din această activitate, așa cum s-ar crede. Există o componentă socială. Ministerul ține în mână prețurile, pentru ca medicamentele să poată ajunge la cei care au nevoie. Și, dacă vorbim de medicamente compensate, să nu fie sărăcit bugetul . Deci, nu e așa cum se spune că producătorii de medicamente câștigă mult. Câștigă cei din transnaționale. Cei din Big Farma, cei care sunt în toată lumea unde stăpânesc piața și au câștiguri pe măsură. Dar noi, producătorii mai mici, deși lucrăm cu aceeași substanță activă, ești obligat să te supui cerințelor sociale care există în țara ta. Și să te mulțumești cu atât cât poți face față cheltuielilor salariale și impozitelor. Iar impozitele pe care le plătim sunt aproape cât plătim pentru salarii. Dar noi mai plătim și taxa de clawback, care este de 18% din vânzări. De când s-a introdus această taxă, noi am dat peste 10 milioane de lei. Puteam face o nouă fabrică.

Rep.: Revenind la Helcor. Exista expresia: Curățenie ca într-o farmacie. Cum ar fi într-o fabrică unde se fac medicamente?
P.C.: Trebuie să fie totul curat la modul maxim. Există așa-zisele camere curate (clean rooms), unde aerul este filtrat. Și asta este o instalație care aparține de unitatea de producție. Sunt proceduri de producție, proceduri stabilite de minister și respectate. Totul este sub control. Acolo sus, unde e pro­ducția, nu se poate intra, doar cei care lucrează și ei în anumite condiții și cu echipament adecvat.

Rep.: Dacă ar fi să faceți o comparație între perioada în care ați făcut facultatea și ați lucrat și cea de acum, cum pare această activitate a unui medic. Cum sunt pregătiți medicii de acum?
P.C.: Atunci, intrarea la facultate era extrem de dificilă erau câte șapte pe un loc. Și profesorii au fost altfel. Era cei cu pregătirea între cele două războaie și după. Niște profesori deosebiți și care au fost niște modele pentru noi. Profesia era respectată, iar noi a trebuit să ținem ștacheta la fel de ridicată. Pe parcurs parcă a scăzut exigența.

CARTE DE VIZITĂ

S-a născut pe 3 septembrie 1939 în comuna Apa, sat Someşeni (jud.Satu Mare). A urmat studiile elementare în comuna natală între 1946-1951. A continuat studiile medii la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei absolvind în 1957. A urmat IMF Cluj, Facultatea de Medicină Generală – promotia 1964.
A fost medic intern în clinicile din Cluj în perioada 1963-1966. A fost repartizat după absolvire ca medic de medicină generală la circa sanitară Groşi – Baia Mare, unde a lucrat între anii 1966-1972. A fost medic secundar chirurgie generală prin concurs între anii 1972-1975 cu pregătire de specialitate la Clinica III Chirurgicală Cluj, medic secundar (rezident) între 1974-1975 la Spitalul Judeţean Baia Mare. A devenit medic specialist în 1975, în urma examenului susţinut şi a lucrat în această calitate între anii 1975-1981 la Spitalul Judeţean Baia Mare.
În 1980 a dat examen de medic primar desfăşurandu-şi activitatea între anii 1981-2008 la Spitalul Judeţean Baia Mare. În perioada 1986-2003 a fost medic şef de secţie Chirurgie Generală.
A îndeplinit funcţii în organizarea şi managementul sanitar al judeţului Maramureş. Astfel în perioada 1981-1986 a fost medic şef al Policlinicii I Spitalul Judeţean, iar între 1994-1996 a fost medic director al Direcţiei Sanitare a Judeţului Maramureş.
În anul 1987 şi-a susţinut Teza de Doctorat la Clinica Chirurgie I Cluj Napoca, cu tema: „Cercetări privind etiopatologia şi morfopatologia colecistopatiilor nelitiazice”.

În iunie 2008 s-a pensionat, dar a lucrat în continuare până în 2011 ca medic primar chirurg la Spitalul privat EUROMEDICA HOSPITAL Baia Mare. Din 2011 până în prezent este preşedinte al Companiei Farmaceutice AC HELCOR.
În paralel cu activitatea profesională propriu zisă a efectuat şi pregătire de specialitate perfecţionare profesională. A elaborat, comunicat şi publicat peste 60 de lucrări ştiinţifice ca autor sau coautor. A participat activ la numeroase congrese, simpozioane, pe teme de specialitate. Pe plan local, judeţean a organizat şi participat la consfătuiri judeţene pe teme ca: „Colecisto-pancreatitele acute”, „Dificultăţi de diagnostic în bolile digestive”, „Traumatismele abdominale” etc. Este membru al Societăţii Naţionale de Chirurgie şi membru în colectivul de redacţie al revistei „Chirurgia”, membru al Asociaţiei de Chirurgie bilio-pancreatică şi Chirurgie laparoscopică.

Dr. Felix MARIAN