Mierea, roua florilor (diverse tipuri de miere)

Încă din timpurile foarte îndepărtate, oamenii “vânau” mierea albinelor, lucru înfăţişat pe o pictură rupestră dintr-o peşteră din Valencia (Spania), datată cu 10.000 de ani în urmă.

Din perioada 2700 î.e.n, pe tăbliţele de argilă ale culturii mesopotamiene au rămas înscrisuri care atestă mierea ca medicament. În Egipt, în 1700 î.e.n. apare într-un reţetar medical.

În civilizaţia hindusă mierea şi ceara erau folosite ca şi medicamente. Puţini oameni ştiu că Aristotel a scris şase volume despre albine şi produsele lor. Străbătând mileniile până în primele trei decenii ale sec. XX, mierea apare în scrieri istorice însemnate, în tratate de chimie, farmacologie, şi farmacopei. Ulterior, dispare din farmacopei în mod subit. Proba timpului prin mii de ani de terapie cu miere a pălit în faţa descoperirilor uluitoare ale chimiei...

Mierii i se descriu numeroase proprietăţi generale, cât şi proprietăţi particulare. Cele generale, despre care am relatat deja [v.Mierea – roua florilor (proprietăţi generale)], sunt prezente la orice varietate de miere. Pe lângă acestea, în funcţie de provenienţa sa, mierea are şi anumite proprietăţi particulare, cu aplicabilitate în special medicală, conferite de specia de plantă şi materia primă recoltată de către albine.

În principal, albinele culeg nectarul produs de flori spre a prepara mierea. Atunci când nu au la dispoziţie flori, ele recoltează seva de la arbori şi produc mierea de mană. Aceasta poate avea origine strict vegetală, când se colectează direct seva extravazată prin presiune radiculară la suprafaţa frunzelor ori lăstarilor tineri, sau origine animală, când se interpun nişte insecte mici, numite afide. Acestea se hrănesc cu seva copacilor pe care o sug de la nivelul scoarţei, apoi elimină tot aici o excreţie specială, cu mare conţinut de zaharuri şi alte principii nutritive, pe care o recoltează albinele.

Cel mai frecvent, mierea de mană are culoare brun-închisă, dar uneori poate fi transparentă, albă, gălbuie sau roşiatică. Este cea mai bogată în oligoelemente şi mai fortifiantă, după cum şi copacii de la care provine sunt mai viguroşi decât plantele erbacee. Cantitatea de minerale este mai mare la sorturile închise la culoare. Mierea de mană este indicată persoanelor care au nevoie mai mare de minerale, la cei cu osteoporoze, anemii, astenii, copiilor sau persoanelor adulte cu debilitate, fragilitate.

Proprietăţile antibacteriene şi conţinutul în enzime al mierii de mană, în special provenită de la conifere, este mai mare decât la mierea florală.

Imediat după extragerea din faguri, mierea este fluidă. După un timp, ea cristalizează, ca semn al naturaleţii sale. Acest fenomen se produce în funcţie de compoziţia glucidică şi raportul faţă de apă. Cu cât este mai multă glucoză şi mai puţină apă, cu atât cristalizarea se produce mai rapid. Un conţinut ridicat de fructoză întârzie fenomenul de cristalizare.

Mierea de salcâm poate să rămână fluidă până la 2 ani, sau mai mult. La fel şi mierea de cruşin. Nici cea de castan comestibil nu cristalizează uşor. Dacă mierea ce este fluidă mult timp conţine mai puţină glucoză şi mai multă fructoză, atunci o putem alege pentru pacienţii cu necesar redus de glucoză. Aceste sortimente pot fi utilizate în cantităţi mici (1-2 linguriţe/zi) de către diabetici. Varietatea disponibilă la noi cu cea mai multă fructoză este mierea de salcâm. În această categorie intră şi mierea de lavandă, mai puţin produsă în România, precum şi cea de rozmarin.

Mierea cristalizată îşi păstrează proprietăţile nutritive şi medicinale dinaintea solidificării. Ea poate fi consumată ca atare, cu aceleaşi efecte. Totuşi acei ce doresc să o refluidizeze pentru aspectul său mai plăcut, trebuie să ştie că la încălzirea peste 42şC se degradează enzimele şi vitaminele, dispar uleiurile volatile şi aromele, iar proprietăţile terapeutice se pierd în cea mai mare parte. Totodată la căldură excesivă apare un compus toxic, numit hidroxifurfurol, derivat din fructoză; gustul poate deveni caramelizat. Conţinutul mierii în hidroximetilfurfurol este un criteriu important de calitate şi de loialitate. Mierea care rămâne fluidă mult timp pe rafturile magazinelor, este foarte probabil ca, din raţiuni comerciale, să fi fost tratată la temperaturi înalte sau chiar chimic, spre a împiedica cristalizarea.

Din fericire unele tipuri de miere formează în mod spontan cristale mici, căpătând o consistenţă cremoasă, plăcută, asemănătoare şerbetului care ne aminteşte cu nostalgie de copilăria de la bunici. Aşa este mierea de rapiţă sau cea de salcie, ambele cu gust foarte bun. Mierea de rapiţă cristalizează repede, chiar la două săptămâni de la extragerea din faguri.

Aroma mierii este dată de uleiurile volatile care se pierd în timp sau prin încălzire. Mai deosebită este aroma mierii de oţetar, asemănătoare vinului Muscat (Busuioc). Mierea de coriandru este deosebit de parfumată, iar cea de facelia are parfum fin. De la zmeur se obţine o miere cu aromă specifică şi foarte gustoasă.

Mierea monofloră se obţine din stupii care sunt deplasaţi în locul unde o anume plantă creşte în cultură (ex. cimbru, coriandru) sau masiv, ori din stupinele fixe, dacă extracţia mierii se face după fiecare perioadă de înflorire a plantelor din zonă. De exemplu, după înflorirea salcamului se scoate mierea de salcam, iar după tei, mierea de tei. Dacă există şi lanuri de floarea soarelui, se poate obţine această miere, care mai este numită şi de turnesol. Numim miere polifloră pe cea obţinută prin recoltarea de nectar de la numeroase plante, de regulă în stupine fixe în locuri unde flora este variată, sau când extracţia se face fără relaţie cu perioadele de înflorire ale plantelor din zonă. Mierea polifloră cristalizează de regula în circa trei luni.

Mierea de salcâm este expectorantă, calmantă a tusei, diuretică, antidiareică, indicată pentru suferinţe gastrice. Mierea de tei este un bun sedativ nervos, utilă în tuse, insomnii, laringite, bronşite, astm bronşic, tuberculoză pulmonară, îmbolnăviri ale vezicii biliare şi rinichilor.

Mierea de floarea-soarelui este utilă în arteroscleroză. Cea de mentă este analgezică şi uşor carminativă, tonică, antiseptică, utilă în dischinezii biliare şi gastrointestinale; are conţinut ridicat de vitamina C. Mierea de trifoi are efecte diuretic, antidiareic, expectorant. Mierea de muştar se recomandă în afecţiuni ale aparatului respirator. Mierea de conifere are acţiuni antiseptice, antiinflamatoare atât pentru căile respiratorii, cât şi pentru cele urinare; este diuretică. Mierea de munte este utilă în afecţiuni inflamatorii şi alergice ale căilor respiratorii şi pentru răni purulente. Mierea de castan comestibil, cu gust plăcut, dulce-amărui, îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, în special pe cea venoasă. La fel, cea de hrişcă, care este de culoare brun-închisă cu aromă extrem de plăcută şi nu se solidifică.

Profesorul Bernard Descottes preferă mierea de cimbru în clinica sa de chirurgie (Paris). Acolo a tratat cu miere peste 2500 de pacienţi, cu plăgi diverse, unele vechi, altele adânci sau infectate ori cu lipsă de substanţă.

Mierea polifloră, preparată din nectarul a numeroase flori, preia proprietăţilor tuturor acestora, fără ca una anume să fie mai puternic exprimată; poate căpăta oricare dintre întrebuinţările celorlaltor tipuri de miere, drept calmantă, expectorantă, antibacteriană, diuretică, în tratamentul plăgilor, foarte bună nutritivă, ca trofic general.Deşi Aristotel menţiona mierea ca fiind bună pentru probleme ale ochilor şi pentru răni, o utilizare a ei mai puţin cunoscută este în terapia afecţiunilor oculare. Conjunctivitele (eritematoase sau purulente), blefaritele, iritaţiile după expunere neprotejată la sudură sau după extragere de corpi străini, fenomenele alergice oculare, keratitele, ulcerele corneene pot fi tratate prin simpla instilare de miere naturală, fluidă. Un tratament uşor, la îndemâna oricui. În Mali se pune în mod tradiţional miere în ochii bolnavilor de pojar, spre a preveni afectarea corneei. În India mierea locală de lotus este considerată panaceu pentru bolile de ochi. La noi sunt potrivite tipurile de miere fluidă de salcâm sau castan comestibil.

Anumite tipuri de miere monofloră au capacităţi antibacteriene importante. În ordine descrescătoare se menţionează mierea de rapiţă, de mană, de păpădie, lavandă, floarea-soarelui. Studiile făcute în numeroase laboratoare din lume i-au dovedit puterea bactericidă faţă de numeroşi germeni între care: streptococ, stafilococ, bacteroides, enterococ, dar şi helicobacter pylori. Faţă de helicobacter pylori o acţiune deosebită a dovedit mierea de cimbru. Acţiunile antibacteriene se datorează mai multor factori din miere: glucozoxidaza care produce peroxid de hidrogen, uleiurile esenţiale şi flavonoidele, osmolaritatea mare, pH-ul mic (3,2-4,5 în medie).

Astăzi, când se discută cu îngrijorare despre sfârşitul erei antibioticelor de sinteză care nu mai pot face faţă rezistenţei crescute a microbilor, ar fi poate timpul să ne reamintim despre antibioticele naturale, a căror forţă a fost dovedită de ştiinţa modernă: mierea de albine, propolisul, uleiurile volatile. Variabilitatea naturală a compoziţiei acestor produse, mulată pe condiţiile ambientale, asigură contrapunerea lor adaptativă la patogenia germenilor. În natura neatinsă de mâna omului, nu se menţionează epidemii de boli microbiene la plante, albine sau animale. Aceasta deoarece plantele secretă acele substanţe care menţin germenii sub control; rezinele le protejează mugurii, bobocii şi mlădiţele tinere, uleiurile volatile apără plantele şi curăţă aerul din jur. Animalele consumă vegetale şi rămân sănătoase. Albinele recoltează de la plante nectarul sau seva pentru miere şi răşinile pentru propolis, ducându-le în cuibul lor de curăţenie şi sănătate. Iar oamenii iau din stupi produsele albinelor, aceste sublimate ale produselor vegetale, pe care le-ar putea folosi cu înţelepciune, spre a trăi frumos, în aceeaşi armonie precum plantele şi albinele care încep acest ciclu universal.

Cristina Aoşan a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1994

- fondator şi Vicepreşedintele Societăţii Române de Apiterapie din 2007

- membru de onoare al Societăţii Japoneze de Apiterapie

- membră în Comisia medicală a Apimondia

Date de contact : www.aosan.com.