Criptomorfeme cu antroposemne sau Dorel Petrehuş la 60 de ani

Săptămâna trecută, la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», a fost vernisată expoziţia personală de pictură a artistului plastic Dorel Petrehuş Criptomorfeme cu antroposemne. Expoziţia poate fi vizitată până la sfârşitul acestei luni.

Născut pe 19 februarie 1957, la Dumbrava – Târgu Lăpuş (jud. Maramureş), Dorel Petrehuş a absolvit Insti­tu­tul de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj-Napoca, secţia pictură, promoţia 1982. Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură – Filiala Baia Mare, Dorel Petrehuş este muzeograf la Muzeul Ţării Oaşului din Negreşti-Oaş.
La scurt timp după debutul artistic, alături de alţi artişti plastici, Dorel Petrehuş a fondat gruparea artistică Buna Vestire. Au urmat numeroase manifestări expoziţionale personale şi de grup organizate în ţară şi în străinătate. Numeroase creaţii artistice ale lui Dorel Petrehuş sunt prezente în colecţii particulare şi publice din România, Ungaria, Franţa, Austria, Maroc, Germania, Olanda şi Italia.

Din 1994 încoace, Dorel Petrehuş a fost prezent cu regularitate pe simezele băimărene, cu prilejul fiecăreia dintre ediţiile oficiale organizate de Filiala Baia Mare a UAPR – Anuala artelor. Dorel Petrehuş este un artist aflat în continuare în plină forţă creatoare, rămas fidel crezului său artistic de la debut: „căutând să pătrundă prin culoare până la esenţa formelor, pictura devine un gest al restituirii simbolice”.

De la începutul anilor ’80 ai secolului trecut şi până azi, Dorel Petrehuş şi-a construit o viziune plastică caracte­ri­zată de o poetică creativă şi imagi­nativă. Puternic individualizată, întreaga creaţie a lui Dorel Petrehuş este una a formelor arhetipale dominate de corporalitate (tehnica mixtă ce o utilizează, în care un rol important îl au fragmentele textile, lemnul vechi sau ars şi metalul sporind această senzaţie), vi­goare, hieratism esoteric, tonalităţi cromatice dense, aproape violente şi, nu în ultimul rând, o sacralitate care îl diferenţiază de optzeciştii ce refuză, dacă nu chiar demontează, sacralitatea.
S-a spus despre arta lui Dorel Pe­trehuş că sugerează ritmuri ancestrale şi misterioase scenografii ale simbolurilor şi mitologiilor etnologice lo­cale, tălmă­cite în manieră postmo­dernă. La fel de ade­vărat este şi faptul că, alături de acest strat mitologic, regăsim în universul artistic creat de Dorel Petrehuş alte două filoane de inspiraţie: unul istoric şi unul provenit din zbuciumata criză cul­turală a contemporaneităţii. Poate tocmai de aceea elementul antro­pomorf este atât de încărcat în opera lui Dorel Pe­trehuş de mişcare şi suferinţă, agitaţie şi expresie, forţă fizică şi pute­re afectivă.

Român şi universal în acelaşi timp
 

„Este, după părerea mea, destul de greu să vorbeşti despre pictura lui Dorel Petrehuş, pe motivul că e greu să transpui în cuvinte deoarece ce forţa metaforei plastice care se sprijină pe specificul mijloacelor plastice de expresie nu poate fi înlocuită de  cuvinte. După părerea mea, Dorel este un artist modern tocmai pentru că miza metaforei se sprijină pe calitatea şi forţa expresiei plastice. Dorel se înscrie perfect în linia tendinţei derivate din expresionismului nordic, prezent la Baia Mare încă din începuturile sale, de la Holossy încoace, trecând prin arta lui Klein Jandi sau Ziffer. Este unul din exponenţii
neoexpresionismului optzecist care în evoluţia să adaugă experienţa expresionismului abstract.

Sunt artişti care de-a lungul carierei schimbă paradigma de expresie, dar la Dorel acest lucru nu este necesar, el perfecţionându-şi maniera şi căutând în interiorul aceleaşi matrice perfec­ţio­narea acurateţii unei viziuni extrem de personale, amprenta sa fiind atât de evidentă încât nu poate fi confundat.
Viziunea sa este transpusă în expresie prin suprapunerea experimentelor ex­pre­sionismului abstract cu elemente formale şi de conţinut pe care artistul le simte aproape de trăirile sale, la fel ca şi la Olos sau la Brâncuşi sau la alţi artişti din proximitate. Astfel, Dorel îşi propune şi realizează un racord la arta universală.
Dorel este român şi universal în acelaşi timp. Întâlnim la Dorel, pe suporturi textile ţărăneşti, suprapuneri de culoare care ne amintesc de gestica lui Hartung, sau de pornirile şi înfrânările picturale a lui de Kooning. Aparent necontrolate, gesturile picturale şi cromatica dezin­voltă sprijinită pe pasajele de gri, alb uşor colorat sau negru, ne sugerează im­presia unui haos care se vrea a fi luat în stăpânire.
Spaţiul, ca şi la Pollok, se aşează în profunzime şi se inversează uneori creând tensiune prin iluzia unui joc în adâncime în care aproapele devine departe şi invers. De multe ori, fondul deschis, luminos, uşor este cel pe care se aşează elementele grele. Figuraţia trece în plan secundar, departe de a fi una descriptivă, accentul fiind pus pe relaţionarea efectelor abstracte.
Pe aceeaşi pânză găsim un echilibru între gestul dezinvolt şi suprafeţele controlate, liniştite, între suprafeţe opace şi zone fărâmiţate sau suprapuneri transparente. Elementele antropomorfe, aşezate de obicei în contururi precise aşezate pe fonduri uniform colorate conţin trăirile intense transpuse prin gestica artistului. Implozia în interiorul contururilor şi explozia înăuntrul lor este expresia unor trăiri interioare, capabile să comunice doar prin culoare şi prin libertatea prin care se dezlănţuie, iar separarea chipurilor generice, fără identitate, exprimă o dificultate de comunicare caracteristică socialului contemporan.
Insuficient sie însuşi, omul nutreşte la Dorel tendinţa de zbor sau evadarea în somn sau în vis. În conţinutul lor lucrările ne vorbesc despre relaţia artistului cu lumea, dar şi despre condiţia omului în social, relaţionarea fragmentată a indivizilor, ambiguitatea identitară. În portretele ruginite, Dorel reuşeşte prin forţa expresivă plastică, să ne reamintească
perisabilitatea fiinţei umane”
– dr. Dorel Topan.