Crima din strada Lourcine

Acţiunea din vodevilul lui Labiche se desfăşoară la Paris. După o noapte de beţie, Lenglumé se trezeşte într-o dimineaţă în pat lângă un cetăţean la fel de mahmur, care se dovedeşte a fi un fost coleg de liceu, Mistingue. Evident marcaţi de noaptea precedentă, în încercarea de a-şi aminti ce s-a întâmplat cu câteva ceasuri în urmă, cei doi bărbaţi constată că şi-au pierdut fiecare câte un obiect personal: unul, umbrela cu cap de maimuţă, celălalt, o batistă brodată cu iniţialele numelui său. Mai mult, dintr-un ziar adus de valetul Justin, cei doi află că, lângă cadavrul unei vânzătoare de castane, au fost găsite lucrurile lor şi că poliţia se află pe urmele ucigaşilor.

Din cauză că nici unul dintre ei nu-şi aminteşte ce a făcut în noaptea trecută, cei doi ajung la concluzia că ei sunt autorii crimei abominabile. O bonetă, un pantof de damă şi urmele de cărbuni de pe mâinile lor par să constituie dovezi suplimentare ale crimei săvârşite în această festă jucată de coincidenţe. Din acest moment comedia bulevardieră tinde să devină o comedie neagră, cei doi presupuşi asasini devenind obsedaţi de teama de a nu fi prinşi şi de dorinţa de a scăpa cu orice preţ de dovezile care i-ar putea incrimina. Chiar apelând la crimă.

Montarea spectacolului este una modernă, susţinută de scenografie, de ritmul alert şi de energia pe care actorii reuşesc să o imprime piesei, de atmosfera vie şi de jocul de lumini, a căror intensitate variază în funcţie de tensiunile care se acumulează sau, dim­po­trivă, se disipează pe parcursul desfă­şurării evenimentelor. Până la apariţia unei note de plată care elucidează misterul şi îi disculpabilizează pe cei doi, piesa este construită pe creşteri gra­duale ale tensiunilor, acestea alternând cu perioade de relaxare determinate de răsturnări de situaţie imprevizibile. Singura constantă pe durata întregii piese este umorul fin, rezultat atât din textul lui Labiche cât şi din jocul bun al actorilor, fiecare dintre aceştia reuşind să contureze un personaj cu trăsături de caracter specifice, astfel încât să repre­zinte o anume tipologie. Ca orice vodevil, Crima din strada Lourcine se bazează pe o confuzie, creează tensiuni, dar finalul este unul fericit.

Regizorul spectacolului

Victor Olăhuţ este licenţiat în regie teatru la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A montat spectacole la Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, dar şi în spaţiul teatral independent. Crima din strada Lourcine este a treia montare a sa pe scena Teatrului Municipal Baia Mare, după Mână moartă de Patrick Marber (2016) şi „Pisica verde, pisica albastră”, după texte de Alina Andrei, Răzvan Boroş, Victor Drăgan şi Mihai Pârjol (2007). Victor Olăhuţ este iniţiatorul şi managerul proiectului CULTURĂ’N ŞURĂ, ce are ca scop introducerea comunităţilor rurale în circui­tul artistic profesionist, prin susţinerea de reprezentaţii teatrale în satele româneşti, proiect demarat în anul 2013.
 

O zonă umană în care totul devine posibil
 

„Scrise în serie, cu o uşurinţă de invidiat şi geniu comic, la comandă sau din inspiraţie creatoare, piesele lui Labiche au creat în dramaturgia univer­sală un stil, o operă, dar şi câteva capodopere. Una dintre ele – Crima din strada Lourcine – este unică prin concentrare dramatică, prin răsturnări de situaţie, dar şi prin dramatismul ei insinuant. Disperare şi dramatism la un reprezentant de seamă al teatrului de bulevard? Ei bine, da. Pentru mine, forţa şi unicitatea acestei piese, umorul ei fin, vin tocmai din îmbinarea stranie între dispe­rarea personajelor care vor să scape unui destin implacabil şi derizoriul situaţiei lor reale.
Departe de a fi realistă sau minoră, Crima din strada Lourcine descrie exact graniţa ambiguă dintre aparenţă şi realitate, revoltă şi resemnare, vinovăţia asumată şi instinctul criminal ascuns în fiecare dintre noi. O zonă umană în care totul devine posibil. Desigur, totul prezentat cu mult umor negru. „Totul se învârteşte, totul dansează în jurul meu” spune personajul principal, descriind senzaţia unei realităţi paralele ce îşi pierde contururile cunoscute ale unei lumi ce a luat-o razna, antrenând totul în mişcarea ei nebunească. Poate că, la final, când totul se linişteşte, lămurindu-se, la nivelul unei realităţi banale, personajelor lui Labiche le e dor de tumultul vital şi disperat în care intraseră din greşeală, pentru o clipă.
Noi, spectatorii, asistăm cu satisfacţie, cu sadism chiar, la această zbatere inutilă a personajelor prinse într-un carusel al ororilor închipuite de propria imaginaţie. Dar oare viaţa noastră de fiecare zi nu înseamnă aceeaşi zbatere continuă, inutilă de cele mai multe ori, în încercarea de a ne justifica existenţa?”
Felix Alexa

O comedie prezentată sub o lupă mărită

„Atunci când băutura îţi ia minţile, jocul închipuirilor s-ar putea să-ţi joace feste: o bonetă, un pantof şi o perucă de damă nasc situaţii hilare şi de necrezut. O ştire citită într-un ziar despre o crimă, având ca victimă o vânzătoare de cărbune, cumulată cu urmele de cărbune de pe mâinile protagoniştilor, declanşează nebunia.
Un spectacol în care comedia îşi râde de ea cu gura până la urechi. Scenele se derulează într-un timp dilatat, amplificând exponenţial tensiunea rezultantă. O comedie prezentată sub o lupă mărită în care grotescul şi absurdul situaţiilor atinge cote maxime, stârnind fiori de groază, dar şi hohote nestăpânite de râs.”
Ana Liliana Ilea