CRĂCIUNUL – O SĂRBĂTOARE FRUMOASĂ, SACRALIZATĂ ȘI MIRACULOASĂ

După celebrarea ultimilor sfinți bătrâni, Sânt Andrei și Sânt Nicoară, satele tradiționale se pregătesc fervent de marea sărbătoare a Nașterii lui Iisus, numită în spațiul carpato-dunărean Crăciun. În privința etimologiei, lingviștii nu au ajuns la un consens. Unii, precum Ovid Densusianu, Al. Graur, Al. Rosetti, au susținut etimologia denumirii de Crăciun de la lat. „creatio” (naștere), iar Sextil Pușcariu l-a derivat de la cuvântul lat. „calatio” (chemare, convocare). B. P. Hasdeu considera originea termenului de Crăciun din lat. „crastinum” derivat de la „cras” (mâine). Considerăm că cea mai plauzibilă denumire este de la „creatio”, dacă avem în vedere părerea lui Petru Caraman, potrivit căreia Crăciunul a ținut loc de Anul Nou, fiind ziua a șasea a creației. Se știe că părinții bisericii au datat întâia oară Crăciunul la șase ianuarie, apoi, după anul 354, sărbătoarea s-a strămutat la 25 decembrie.

La schimbările de anotimpuri, întreaga atmosferă a sărbătorilor era încărcată de febra pregătirilor și de încărcătura lor emoțională. Un prim rit, care se oficia odinioară în Maramureșul istoric și în Moldova, era măturatul ritual al curților, înfăptuit numai de bărbați, cu un măturoi din nuiele de mesteacăn, arbore cu o anumită ritualitate. Imaginea acestui rit, ca dovadă a vechimii, s-a păstrat în variante de colindă. „Scoală-te, tu domnuț bun/ Și scoală și slujile,/ Să-ți măture curțile./ Slujile că s-or scula,/ Curțile le-or mătura.” (Vișeu de Jos).

Cu câteva zile înainte, găzdoile acordau atenție gătirii pomului de Crăciun, un însemn sacru care are certe rădăcini mitologice arhetipale. Drept urmare, el trebuie descifrat și explicat mai întâi în reprezentările sale străvechi atestate de descoperirile cercetărilor noastre de teren în zona Codrului. Fiind un cercetător mai curios și bine orientat pe teren, urcând prin podurile vechi de case, am descoperit globuri de stirigie (crustă tare depusă pe un obiect depozitat în podul casei unde iese fumul de la „băbătie”- parascântei). Bănuind că ele pot ascunde obiecte, am plătit femei ca să le decojească. Surpriza a fost senzațională, soldată cu descoperirea formelor străvechi de pomi de Crăciun, o descoperire unicat în cercetarea de specialitate.

Dintre formele acestora amintim: „Pomul din segmente de paie de secară”, despărțite de cocoși (floricele de porumb), „Pomul din boabe de fasole”, construit în formă romboidală, din boabe de fasole albă. Pomul era foarte îndrăgit, deoarece era prins la un sistem de sfori care, când se deschidea ușa, se așeza pe masă, iar când se închidea, pomul se ridica la grindă făcând deliciul colindătorilor. Firele cu boabele de fasole erau puse pe trei cercuri de răchită de mărimi diferite, care se așezau la distanță unul de celălalt și erau ornamentate cu „prime” struțuri de hârtie creponată . Bobul de fasole face parte din cultul strămoșilor și este simbol al bogăției și rodniciei. Era îndătinat apoi „Pomul de fire deșirate” confecționat pe același fel de suport, din deșirarea unei pânze țărănești, tortul simbolizând firul vieții.

O formă de pom de Crăciun îndrăgit era „Pomul de hârtie creponată” având forma unui glob pământesc alungit, ornamentat cu buline și fâșii de hârtie. La bază era ornamentat cu multe nuci, iar când îl scuturau colindătorii, nucile cădeau pe masă și erau luate de ei. Mai era îndătinat „Pomul de scai” cu ramuri lungi și bogate, numit „Scaiul Crăciunului”, ornamentat cu „prime” (struțuri) de hârtie creponată. Era preferat de multe gazde „Pomul din rombulețe de paie de secară” confecționat cu hârtie creponată.

În toiul pregătirilor, găzdoaiele acordau mare importanță pregătirii colacilor ceremoniali. În Țara Voievozilor, colacul ceremonial poartă numele de „stolnic” de la slavonescul „stol” (masă), având forma unei pâini asemănătoare cu pasca.  În Țara Lăpușului, colacul ceremonial de Crăciun poartă denumirea de „colacul Sân Văsâiului”, dovadă că sărbătoarea Crăciunului ținea loc de Anul Nou. În Zona Codrului, acest colac ceremonial purta numele de „colacul Crăciunului”. Tot în zona Codrului, se mai pregătea un colac mai mare și mai frumos ornamentat, cu „pene” de aluat, care era „colacul fetei de măritat”.

Copiii își capacitau mamele să le gătească traista cu două, trei zile înainte de sărbătoare. Traista se pregătea după o rânduială îndătinată. Pânza era de culoare albă, simbol al purității, baiera se punea din fuior, care are valențe magice, iar în traistă mama punea cel mai mare colac, cel mai mare măr și cea mai mare nucă  rostind formula orală „Pocinog dintâie, tot așa să fie!”, pentru ca, pe cale magică, să se influențeze darurile oferite de gazde. Concomitent cu gătirea traistei, capul casei gătea pentru colindătorii-copii „botele cu țurgălău” cu care produceau sunete în scopul gonirii spiritelor rele.

În zilele premergătoare sărbătorii, gospodinele împodobeau casa, punând șterguri „împistrite” (brodate) peste blide, fețe de pernă brodate, fețe de masă împodobite, pe paturi țoluri alese, la fel și pe ruda țărănească.

Alături de împodobirea interiorului casei, gospodinele dădeau mare importanță gătirii ritualice a mesei. De cele mai multe ori, se făcea un pod sub masă pe care se așeza fân sau otavă. În unele sate, bărbatul, când venea cu fânul, înconjura masa de trei ori cu fânul în brațe, în sensul de mers al soarelui, descriind astfel cercul protector împotriva duhurilor malefice. Pe fân sau otavă se puneau sare, zahăr, busuioc, usturoi, iar la Văleni-Maramureș, pe otavă se puneau boabe de grâu, porumb, orz, poame uscate și cărbuni stinși. Peste otavă se așeza apoi un ștergar împistrit și colacul ceremonial peste el. În Maramureșul Istoric masa se lega cu lanț, care exprimă un principiu al captivității, asociind și ritul metalului prelucrat.

Din cele relatate nouă de performeri, legatul ritualic al mesei a fost învestit de omul din popor cu mai multe funcții. Se credea că, odată cu legarea mesei, se leagă gura lupilor ca să fie ferite animalele din gospodărie de atacul fiarelor sălbatice. Se mai credea că, prin acest ritual, se leagă dușmanii care pot aduce mult rău familiei și, totodată, gurile celor care cârtesc împotriva familiei. Se mai credea că, prin legarea mesei, se leagă toți cei ai casei, semnificând unitatea familiei și, deopotrivă, bucatele la masă, pentru ca ea să fie încărcată de bunătăți tot anul.