Crăciunul de altădată

Pentru că ne este dor de Crăciunul de altădată, cu parfumul lui specific și cu toată splendoarea de poveste, specifică Maramureșului, ne-am propus să rememorăm principalele momente din marele spectacol al nopților de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează. Urmează o poveste care parcă nu mai are corespondent în realitatea de astăzi, dar, pentru că nu a trecut atât de mult timp, ea mai poate fi recuperată.
 

Ca să fie Crăciunul o săr­bă­toare, avea nevoie înain­te de toate de un adevărat peisaj de iarnă. În urmă cu 20 – 30 de ani, nimeni nu-și putea imagina în Maramureș un Crăciun fără zăpadă. Parcă întregul peisaj, dealuri și munți, văile cu apele lor repezi, chiar și căprioarele pădurii se pregăteau pentru sărbătorile de iarnă. Cel mai greu era confecționarea costumelor necesare spectacolului pregătit pentru Noaptea de Crăciun, noaptea de Anul Nou și Ajunul Bobotezei. Pe ulițele satelor, timp de vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, apăreau câteva personaje care erau ușor de recunoscut și, prin ținuta lor, impuneau un anumit respect sau chiar o atmosferă hazlie în jurul lor. Este suficient să enumerăm Jidovul, Țiganul, Ciobanul, Primarul, Haiducul, Caii, Îngerul, Anul Nou, Anul Vechi, Dracii, Stelarul, Soldații, Irodul, Ioasălă și Maria. Prezența lor în orice colț dintr-o așezare impunea un anumit respect, pentru că erau personaje ușor de recunoscut din spectacolul care se pregătea pentru nopțile festive. Copiii mici aveau o admirație aparte pentru aceste personaje, pe care visau să le întruchipeze în adolescența lor, deoarece colindatul pentru cei cu vârste fragede nu însemna decât o plecare pe la două-trei case și, mai întotdeauna, cei mici erau însoțiți de un reprezentant al familiei, care avea rolul de a-i ocroti și de a le îngriji Steaua cu care plecau să colinde. După o anumită vârstă, copiii începeau să scape de această interdicție și aveau libertatea și curajul de a umbla cu colindatul întregul sat sau chiar mai departe. În această aventură a colindatului, tinerii erau însoțiți și de câțiva mascați. Rolurile pe care trebuiau să le învețe aveau mare importanță și le era solicitată memoria. Pregătirile se făceau în ascuns de obicei. Fiecare grup de colindători încerca să aducă ceva nou, fie o colindă, fie o piesă de teatru care nu s-a mai întâlnit în zona respectivă.
Pe lângă clasicele Stele, piesele Trei Crai și eternul Viflaim, în satele din Maramureș au început să pătrundă și alte forme de a colinda. Dinspre Moldova a venit jocul Caprei, al Ursului, Îngerul și Dracul, Anul Nou și Anul Vechi, cele trei Zâne și chiar Banda lui Bujor Haiducul. Tinerii care nu erau implicați în aceste piese de teatru își făceau trupe de colindători aparte care mergeau să colinde fetele. Asta în special la vârsta trecerii dinspre adolescență spre feciorie. Fetele pe care le colindau aveau o imagine bună în sat și, conform tradiției, ele nu puteau fi acceptate în cetele de colindători, pentru că, în vechime, cetele de colindători din Maramureș și Țara Oașului erau formate numai din feciori. La originea ei, colinda a fost un dans, pentru că aceste cete de colindători aveau obligația să intre în fiecare casă și să danseze fetele și femeile. Ei erau însoțiți de trupe de muzicanți plătiți și întotdeauna ceata de colindători avea un conducător numit Căpitan, care se zice că, în Noul An, avea cele mai mari șanse să se căsătorească. Sau era, într-un fel, obligat să intre în rândul satului și să-și întemeieze o familie. Statutul de Căpitan putea fi asigurat doar un singur an. Această ceată de colindători avea un rol deosebit de important în organizarea Crăciunului pentru întregul sat. Ei urmăreau dacă postul a fost respectat și căutau să impună o măsură și un anumit respect sărbătorii, astfel încât nu masa plină de bucate era centrul, cât mai ales cum așteptau familiile sărbătoarea Nașterii Domnului. Pentru că, după Crăciun, dar și în preajma sărbătorii de Moș Nicolae, în multe sate din Maramureș era ridicat Pomul de Nume, adică se aduna un brăduț din pădure care era îmbrăcat cu betele de hârtie creponată și batiste de la fete și era ridicat noaptea pe ascuns în curtea celui care purta numele de Nicolae (în preajma sărbătorii Sfântului Nicolae), Vasile, Ioan sau Grigore (în preajma Anului Nou). Cel care reușea să nu doarmă și să-i prindă pe cei care i-au ridicat în ogradă Pomul de Nume era scutit de cheltuielile mesei care se dădea în noaptea respectivă. Iar dacă el nu-i prindea, era bun de plată. În pomul acesta se punea întotdeauna o scrisoare în care erau formulate pretențiile și cererile celor care au ridicat Pomul de Nume. Rar se întâmpla peste an să se ridice un Pom de Nume, într-o altă sărbătoare, pentru că oamenii acum erau cei mai dispuși pentru a petrece și aveau timpul necesar pentru a se întâlni.
Farmecul acestor sărbători era trăit într-un fel de către copii și în alt fel de către adolescenți sau adolescente. Mâncărurile de post - în mod special compotul cu fructe uscate, cartofii fierți cu mujdei, varza murată friptă cu ceapă sau fasolea din când în când - din Postul Crăciunului erau prezente și pe masa de Bobotează. Preoții sfințeau casele cu agheasmă și cereau insistent coferi­lor, adică tinerilor care-i însoțeau în cântatul Iordanului, să păzească „adizăul”, adică busuiocul cu care sfințea gospodăriile, deoarece fetele erau pregătite să fure din acest „adizău”, întrucât tradiția spune că își puteau visa ursitul doar dacă reușeau să fure o crenguță din buchetul preotului și să o pună sub pernă în ajunul Bobotezei. Lucrul acesta era posibil, pentru că umblatul cu Crucea se făcea și pe timpul nopții, iar atunci, pe fondul oboselii, era ușor de procurat o crenguță, într-un moment de neatenție.
Sfințirea caselor se făcea într-o singură zi, iar preotul, pentru a acoperi toată parohia, își împărțea puterea preoțească, pentru o singură zi, cu curatorii Bisericii, iar aceștia mergeau ca orice preot să sfințească gospodăriile.
În satele de sub munți, gospodinele întâmpinau Crucea cu fuioarele de lână, pe care le puneau peste Cruce, ca să aibă noroc la turmele de oi tot anul. Merită amintite piesele Anul Nou și Anul Vechi, pentru că Anul Nou era îmbrăcat într-o ținută albă, ca de înger, iar Anul Vechi avea haine ponosite pe el, un cojoc întors pe dos și recita o poezie tristă, de regret. În timp ce Anul Nou se lăuda că vor veni zile cu soare, ploi binefăcătoare și roade bogate, acest dialog se sfârșea în casa gospodarului printr-o luptă cu săbiile între cele două personaje. Întotdeauna câștiga Anul Nou care, în râsul întregii familii, îl scotea afară pe Anul Vechi și rămânea în casă să colinde și să le facă urări de bine gazdelor.
Cei care umblau cu Ursul le împrumutau costumul celor care aveau dureri de spate, pentru că se zicea că, dacă în Noaptea de Crăciun au îmbrăcat blana respectivă, se vindecă.
În tot acest context festiv, era și o zi rezervată tăiatului porcului, în care toată casa era pregătită, iar copiii nu plecau la școală. În casele cu mulți copii, porcul nu era pârjolit cu paie, ci era dus direct în casă, pe o scară, unde pielea era luată și pregătită pentru opinci. Se zice că opincile făcute din pielea porcului tăiat de Crăciun rezistau întregul an.
În casele cu fete de măritat, nu era primit jocul cu Capra. Fetele se ascundeau într-o altă încăpere, pentru că se zicea că, dacă te dansează Capra, nu te mai măriți niciodată.
Toate obiceiurile și toate personajele care populau lumea satului aveau ceva magic în ele: Irodul impunea putere, soldații ascultare, Ioasălă era omul blând care o însoțea pe Fecioara Maria să fie alături de îngeri, crai și păstori la Nașterea lui Iisus Hristos. Iar întreaga comunitate trăia din plin bucuria Nașterii Domnului!