Corespondenţă întârziată

În preajma marii sărbători a Învierii Domnului, vă prezentăm în premieră o corespondenţă inedită purtată de ÎPS Justinian cu un preot din Constanţa, purtată la interval de câţiva ani, care scoate la iveală o poveste reală cutremurătoare, despre relaţia Om-Dumnezeu.

Iubitul meu frate Costică,

De mulţi ani am primit de la Sfinţia Ta câte un mesaj, şi până acum n-am răspuns la cuvintele calde, frumoase, luminoase şi pentru acest lucru mă simt foarte vinovat. Întârzierea mea n-a venit din nepăsare, ci dintr-un alt motiv, mai adânc, mai greu de înţeles. Greşeala aceasta o fac întotdeauna faţă de cei pe care-i iubesc, pe care-i preţuiesc, pentru că acestora nu ştiu cum să le răspund. Mă sfiesc tocmai pentru că-i cinstesc, ca pe orice persoană ce mi se pare mie că este o persoană cu totul deosebită.

Gândurile Sfinţiei Tale sunt un miros ceresc, ce mi se pare că izvorăsc de undeva din adâncul istoriei noastre străvechi. Sunt gânduri ce nu îmbătrânesc. Mai demult, poeziile dumitale mi se păreau că sunt scrise de un adolescent, dar văd că adolescentul n-a îmbătrânit. Acesta este harul tuturor poeţilor, acesta-i harul poporului nostru, a românului care s-a născut poet, cum spune un cuvânt vechi. De aceea, mi se pare, şi am spus acest lucru de multe ori, Poporul român este un popor cu fire de adolescenţi. Și la această vârstă, ştim foarte bine că are şi mari slăbiciuni, dar şi multe şi frumoase calităţi – suntem un popor vechi, dar nu îmbătrânit, şi acest lucru nu se găseşte la alte popoare. Noi n-am îmbătrânit pentru că suntem fiii Învierii lui Hristos, suntem mlădiţa din tulpina vie a Bisericii Domnului, a Sfintei Ortodoxii. Și scrisul şi gândul dumitale are aroma ce se revarsă din sevele acestui pământ sfânt.

Am visat mereu când primeam scrisori de la dumneata, că într-o bună zi te voi vedea urcând pe potecile maramureşene, dar visul acesta nu s-a împlinit. Acum mai am o speranţă că ne vom întâlni pe negrăite cărări ale raiului – aceasta este certitudinea pentru cei ce o viaţă întreagă au stat la picioarele Crucii, la picioarele altarului. Preotul dreptcredincios care are în sufletul lui pe Iisus Hristos are garanţia atribuită de Iisus Hristos, care a zis „acolo unde sunt eu, veţi fi şi voi”. Ca arhiereu, nici nu-mi pot îngădui gândul că mă va lăsa Hristos singur, şi nu-mi va lăsa în jurul meu soborul frumos de preoţi, pe care i-am avut vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, în timpurile pe care le-am trăit pe acest pământ.

Mulţumesc din toată inima pentru toate paginile frumoase pe care mi le-ai trimis, şi te rog să nu încetezi cântecul pe care-l cânţi de mulţi ani. Și pentru că suntem în zilele în care cântările Paştilor n-au încetat, un crâmpei din aceste îngereşti cântări, cu smerenie vi le ofer şi la dumneata şi casei şi turmei care ţi-a fost încredinţată.

Străbunii noştri, lumini bizantine alungite peste veacuri pe zidurile bisericilor, în preajma sfintelor altare, vin din veşnicie şi se întorc în ea, rămânând în icoanele gândurilor, privindu-ne din ele.

Înconjurat de icoanele gândurilor, îl văd lângă altarul ceresc al Cuvântului, în lumina Acestuia, pe venerabilul ţăran român, stând de vorbă cu Dumnezeu, în rugă sinceră şi smerită. La tainica cină a gândurilor, el Îi aduce lui Dumnezeu frumuseţea lui sufletească, dreapta credinţă ancestrală, puritatea duhului său, lacrimile durerii tăinuite de privirile altora, ştiute numai de cer şi de bulgării brazdei pământului. Înalt şi drept, cu fruntea lui atinge bolta cerească, aceasta încununându-l ca pe un împărat al universului, cu aurul razelor stelare. Îngenunchiat în smerenie în faţa lui Dumnezeu, cuprinde în adâncul sufletului lumina Cuvântului ce îl înalţă şi îi dă har.

Aşa l-am cunoscut, aşa l-am văzut şi îl văd, lângă icoanele gândurilor, pe bunul creştin Neagu Croitoru din satul Runcu, judeţul Constanţa, în decursul anilor duhovniciei rânduite firii mele de Dumnezeu.

În sufletul lui Îl privea pe Dumnezeu, pe fruntea lui odihnea cerul. El Îi vorbea lui Dumnezeu prin rugăciunile pe care le spunea sub bolta de har a sfintei biserici şi acasă şi Dumnezeu îi vorbea lui la cina cea de taină a gândurilor...comuniune harică a smeririi.

Asemenea stejarului din Mamvri, sufletul lui fremăta de bucurie când mâinile trudite de plugar, împreunate în rugă, Îl aduceau în preajmă pe Dumnezeu şi Îl primeau la tainica cină a gândurilor, ospătându-L cu iubirea faptelor bune, a vieţuirii sufleteşti creştine.

Viscolele anilor au şubrezit trupul său, dar duhul lui s-a întărit în rugăciuni, în vorbirea cu Dumnezeu. S-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu, să întrebe şi să i se răspundă... dialogul iubirii teocentrice. Să fii în apropiere de Dumnezeu, să-I simţi iubirea în adâncul sufletului, să-I auzi glasul, puţini oameni se învrednicesc.

Relatarea lui în acest sens este simplă, sinceră şi smerită.

Era într-o seară de joi spre vineri. Trupul nonagenarului plugar se afla în suferinţă grea, distructivă, rapidă, ce nu-i dădea şanse de supravieţuire, dar sufletul lui era calm, senin, luminat de credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, în vorbire cu El.

- Am auzit o voce, părinte, n-am văzut pe nimeni, dar am auzit o voce: scoală-te, ia-ţi haina şi urmează-Mă!

Relatarea ţăranului nins de ani şi împovărat de suferinţă, blândă şi sinceră, îmi stăruie în suflet prin simplitatea ei arhaică, prin puritatea lacrimilor ei.

- M-am spăriet, părinte. Doamne, ce vorbă este asta? Lasă-mă să-mi fac rânduiala creştinească, să mă spovedesc.

„M-am spăriet, părinte”... Drepţii se tem că nu sunt destul de drepţi, bunii se tem că nu sunt destul de buni, că nu sunt destul de pregătiţi pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. „Atunci drepţii Îi vor răspunde zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 37-40).

Săteanul în suferinţă a cerut să mai fie lăsat să-şi îndeplinească rânduiala creştinească. „Cere şi ţi se va da!” (Luca XI, 9), „Fie ţie după cum ai crezut” (Matei VIII, 13). Sunt îndemnurile şi răspunsurile lui Dumnezeu adresate fiecăruia dintre noi.

A cerut lui Dumnezeu să mai fie lăsat şi a primit îngăduinţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu de a mai trăi viaţa pământească, în lume.

- Bine, te mai las, mi-a răspuns o voce, părinte, fără să văd pe nimeni, mi-a spus în şoaptă bătrânul.

Cerul în dialog cu pământul însufleţit, omul în dialog cu iubirea şi mila lui Dumnezeu.

După ce enoriaşul în suferinţă s-a mărturisit şi împărtăşit, primindu-L pe Hristos în cămările de taină ale sufletului său, după o săptămână, tot într-o zi de joi spre vineri, după cum mi-a relatat bunul creştin, s-a auzit aceeaşi voce:

- Ai văzut? Trebuia să vii încă de acum o săptămână la Mine, dar te mai las...

- Da, Doamne? A întrebat blândul şi smeritul creştin.

- Da! A venit răspunsul ceresc.

- Îţi mulţumesc, Doamne!

Mulţumire, euharistie, cină de taină a gândurilor, comuniune harică, dialog spre înviere şi înălţare din suferinţă şi din moarte...

Au trecut trei ani de la această relatare. Bucuria treimică a zilelor pascale „a umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt” (Cântarea a 3-a, stihira 2-a – Slujba Învierii, editura IBM al BOR, Bucureşti 1998, pag 27). În lumina acestei bucurii pascale îl văd şi acum pe enoriaşul Neagu Croitoru cântând şi mărturisind trei zile la rând la strană în biserica satului şi pe uliţele acestuia: Hristos a Înviat!

Aşa a plecat din viaţa pământească, a treia zi de Paşte, după slujirea Sfintei Liturghii, în preajma sfintelor icoane de acasă şi din gândurile sale, trecând de ele în lumina Învierii lui Hristos, în iubirea Cuvântului Vieţii, cântând şi mărturisind: Hristos a Înviat! Rămâne să-i răspundem în nopţile pascale şi până la Înălţare şi în toate zilele vieţii noastre: Adevărat a Înviat!

Preot Costică Moroianu

Constanţa, 24 ianuarie 2005

Flori pe sfântul epitaf

În vinerea mare, la denii,

Pe-un sfânt epitaf se-aduc flori

Și îngerii plâng în ectenii

Pe-o margine tristă a iernii,

În ultime dalbe ninsori.

Hristos coborât de pe cruce,

Al Lui trup adus e-n mormânt

Și lacrimi nu prind să se-usuce

În mirul ce Maica-l aduce

Pe rănile Fiului Sfânt.

Hristos Domnul Vieţii coboară

Cum pleoapa în greu somn, uşoară,

Pe-al ochiului cer se coboară

Și-acoperă zorii-n duh sfânt.

Acel ce e veşnic Iubire

Și dă pacea Lui tuturor,

E dus de pe cruce-n grăbire

Sub stânci împietrite-n gândire...

Să-L ţină, nici ele nu vor.

Nu poate a Vieţii Lumină

Ascunsă să stea în mormânt,

Cuvântul în slava divină

Învie, şi Lui I se-nchină

Acei ce-L iubesc în Duh Sfânt.

E sensul vieţii noastre în Înviere

Plâng îngerii în ceruri şi-n icoane,

La denii plânge-n vremi sufletul meu,

Între tâlhari eşti răstignit, o Doamne,

Și mâinile Îţi sângeră-n piroane

Și spini pe fruntea Ta apasă greu.

Cu ură Îţi înfig pe frunte spinii,

Din coasta-mpunsă, raiul a-nflorit

Și-nconjurat de florile luminii,

Învii şi-n noi pe Golgota ruinii,

Cuvântule, de îngeri preaslăvit.

E sensul vieţii noastre-n Înviere,

În mila Ta, cerescule Cuvânt,

Ne eşti, în lacrimi, Doamne, mângâiere,

Ne-nvăluie lumina Ta-n tăcere

Și pretutindeni este-al Tău Duh Sfânt.

Preot Costică Moroianu, Constanţa, 24 ianuarie 2005